Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
Am mers la locul stabilit de Ieremie Cazacu. M-am aşezat într-o
gropiţă, învelit în pătură; am vegheat cu străşnicie zona de la miezul nopţii
până spre zori. Nu am auzit nimic suspect, nici în stânga, nici în dreapta.
Deodată am auzit: dur, dur, dur - venea căruţa. A oprit, stăteam atent,
încordat. Copiii s-au dus în pădure. Am aruncat un ciot de lemn lângă
colibă. Ieremie era lângă căruţă, a tresărit şi s-a îndreptat spre deal, pe
coasta pădurii, înspre mine. M-am ridicat din gropiţă şi el, râzând, mi-a
întins mâna şi s-a aşezat lângă mine. Mi-a zis: - Ai venit
- Am venit de azi noapte...
- Uite, aici lucrez eu. Am adus tot ce vă trebuie, dar mai stai un pic.
Când am auzit „mai stai un pic", am intrat iarăşi în griji. „Ce vrea să
însemne vorba aceasta Nu aveam la ce sta, eu nu eram forestier, eram
fugar. Oare nu-i pe undeva un lup pus pentru supraveghere" - mi-am zis şi
simţeam că-mi plesnesc nervii. Am rămas. La un moment dat am auzit în
spate, pe deal, o ţăcănitură ca un plesnet de vreasc şi am întors capul. Am
văzut că vine un om, neştiind pe moment cine e. Am împietrit.
Necunoscutul avea puşca în mână; nu mă observă, dar Ieremie, familiar, îi
ieşi înainte. Se cunoşteau, nu venea cu frică, ci cu siguranţă. Omul acela era
Vasile Motrescu! Mie, Vasile nu mi-a spus că îl ştia pe Ieremie, nu mi-a
pomenit că Ieremie l-a salvat până acum. Se ştiau din timpul evacuării,
când ruşii jefuiau căruţele şi vitele oamenilor, în pădurile din jurul
Botoşanilor, a Dorohoiului. Ieremie a salvat doi cai, Motrescu a salvat două
vaci, îi unea necazul, necazul i-a împrietenit. Au făcut un schimb de
animale; cu calul primit de la Ieremie, Vasile a adus materiale pentru
construirea caselor, mulţumindu-şi copiii. Vasile îl vizita în fiecare an, la
hramul Suceviţei. Iată, aşadar, de unde se ştiau.
Cum spuneam, Motrescu i-a dat un semnal lui Ieremie şi după ce
şi-au dat mâna priveau împrejurimile. I-a spus Ieremie ceva şi eu am
înţeles. M-am ridicat din gropiţă şi am venit la ei. Vasile s-a repezit la
mine, m-a îmbrăţişat, ştiind prea bine că eu sunt acela care nu sunt de acord
cu împuşcarea lui. Era un om foarte inteligent, intuitiv şi deductiv, însă
avea şi un mare defect - nu putea sta singur. Oricum, a fost un excepţional
partizan, nu pot să-l descriu, atât de complexă i-a fost personalitatea!
Cum am subliniat, fiind un personaj controversat, dubios în libertatea
mascată pe care i-au acordat-o slujbaşii Securităţii, Vasile Motrescu era
obligat să umble flămând şi amărât, evitat şi de vicovenii lui şi de alţii, mai
străini, din alte locuri. Hălăduia prin păduri ca un lup singuratic, fără un
colţ de pâine în traistă, îndrăznind să ceară câte o gură de mâncare doar de
la muncitorii forestieri când le auzea topoarele în p ădure. Evita vicovenii şi
putnenii, căuta mai mult oamenii din Suceviţa. Irimie Cazacu a fost
salvarea lui, câteva luni nu a trebuit să apeleze la nimeni altcineva. Avea o
colibiţă peste vârf, sub Bâtca Corbului, trecea Obcina Mare, se întâlnea cu
87