Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
închisoare...
Gv.V.: Voi reveni, aici capitolul e mai dens. Până acolo, ca să nu
treacă în uitare, voi sublinia un alt episod legat de un personaj eroic. E
vorba de Vladimir Macoveiciuc şi de grupul său care a activat până în
1946. Istoricul şi documentaristul Adrian Brişcă spune despre Macoveiciuc,
succint şi exact, că era „recunoscut ca cel mai de temut dintre partizanii
care au luptat în munţii Bucovinei împotriva ocupanţilor sovietici, precum
şi a cozilor de topor care s-au pus în slujba lor". Şi are dreptate, Vladimir
Macoveiciuc a fost un autentic patriot şi nu poate lipsi din catalogul eroilor
Bucovinei. Ambuscada organizată în poiana Haciungului Mare, prin care a
distrus statul major al unei divizii ruseşti, faptă pentru care a fost răsplătit
cu medaliile „Virtutea militară", „Bărbăţie şi credinţă" şi „Crucea de fier"
(20 iunie 1944), activitatea sa în uniformă de locotenent în rezistenţa
anticomunistă, după 1945, lupta cu trădătorii conduşi de trogloditul Simion
Tudose, suferinţele pricinuite de arestarea familiei, de chinuirea soţiei şi a
fiului Victor, obligat să-şi strige disperat tatăl prin păduri, confruntarea cu
trădătorii Arcadie Şumlanschi şi Toader Brăileanu pe care îi pedepseşte
cumplit, dar mai cu seamă cu ipocritul Alexandru Scripa, plutonierul, şeful
postului de jandarmi, iar peste toate acestea moartea sa, au dat dreptul
personajului la istorie şi legendă. Voi aminti, cu mare respect pentru
memoria acestui exemplar bărbat, doar câteva secvenţe finale: Vladimir,
urmărit de Siguranţă şi N.K.V.D., el şi câţiva dintre prietenii lui au fost
judecaţi, în contumacie, de Curtea Marţială, la Iaşi. Vladimir, atras de
locurile dragi, având garanţii de multă vreme din partea plutonierului
Scripa că nu i se va întâmpla nimic rău, a participat, în casa surorii lui,
Minodora Sandu din Vicovu de Jos, la o întâlnire de familie. Casa este
lângă biserica satului Vicov. Jandarmii, în timpul nopţii, au înconjurat casa,
iar dimineaţa, în zi de iulie, era atunci 8 iulie, în 1946, au atacat fără nici o
somaţie. Cei din casă au răspuns cu foc; atunci, un sergent, Mihai Cimbru,
urcat pe casă, a stropit cu petrol şindrila, iar vâlvătaia de foc a cuprins
lemnăria. Ca să-i deruteze pe trădători, fiul lui Vladimir, Silvestru (1926-
1969), a ieşit afară şi a spus că se predă, în acelaşi timp, Vladimir a aruncat
o grenadă fumigenă şi, prin dâra de fum, a început să fugă spre gară. Dar
mai era un trădător pe care nu-l intuise, chiar „ocrotitorul" lui, Scripa, în
turla clopotniţei. De acolo, cu arma întinsă, a reuşit să-l împuşte într-un
picior. Vladimir nu a găsit o soluţie salvatoare, a scos pistolul şi s-a
împuşcat în tâmplă, căzând pe o movilă de pietriş pe marginea şoselei care
leagă Putna de Rădăuţi. S-a chinuit o vreme, sub rânjetul odios al
căpitanului Popescu, şeful Siguranţei, însoţit de alte canalii, sosite în grabă.
Avea doar 41 de ani. A fost înmormântat în pământul satului Vicovu de
Jos. Recomand pentru lectură în legătură cu acest episod, dar şi pentru a se
vedea ce tratament inuman era în închisorile comuniste, cartea fostului
77