Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
aproape un an, toţi am fost transferaţi la închisoarea de pe Copou, iar în
noiembrie 1951 condamnaţi de tribunalul Militar Iaşi la pedepse între doi şi
zece ani muncă silnică; eu am primit zece ani. După trecerea prin Jilava,
am ajuns în decembrie 1951 la Gherla; în celula 101, o echipă de studenţi
torţionari veniţi de la Piteşti continuau aşa-zisa muncă de reeducare, despre
care nu ştiam nimic; ei erau: Miluţă Levinschi, Martinuş, Stuparu, Henteş,
Nae Constantin şi încă vreo patru cărora le-am uitat numele. Cât a durat
perioada de depistare, aşa cum era procedeul, nu mi-am dat seama de ceea
ce urmăresc, se purtau onorabil, aveam discuţii libere şi ne făceam fel de
fel de planuri de viitor, pentru înfrângerea comunismului şi după aceea.
Abia după două săptămâni şi-au dat arama pe faţă, făcându-ne bandiţi,
lovindu-ne bestial, spunându-ne: ori ne facem sincer autodemascarea,
rupând-o cu educaţia burghezo-moşierească, primind iertarea partidului
comunist, c-am greşit luptând împotriva sa, ori vom crăpa cu toţii acolo. Se
vede că Providenţa m-a ocrotit, căci am scăpat de acolo, ducându-mă după
câteva zile la mina de plumb Baia Sprie şi mai târziu, cu un lot de o sută de
recalcitranţi, cum eram socotiţi, la deschiderea minei Cavnic, mină părăsită
în anul 1938. ~n ambele lagăre de muncă forţată am supravieţuit din
ianuarie 1952 până în mai 1955, când, într-un lot de bolnavi, am ajuns la
Poarta Albă. Acolo m-am reîntâlnit cu importanţii oameni de cultură Ion
Caraion şi Ovidiu Papadima, trecuţi şi ei prin Baia Sprie şi Cavnic. Aceşti
oameni excepţionali mi-au arătat căile de-a intra în taina scrisului, în
special a poeziei, spre care simţeam un impuls lăuntric încă din copilărie.
După puterile şi talentul meu am compus versuri în condiţii nemaipomenit
de grele în infernul concentraţionar comunist, folosindu-mă numai de
memorie.
~n vara anului 1956 am ajuns în spitalul-penitenciar Văcăreşti, unde
aproape două săptămâni am fost în preajma poetului Radu Gyr, care şi el
m-a încurajat să nu renunţ la poezie.
~nainte de Revoluţia din Ungaria, din 1956, am fost dus într-un
vagon penitenciar la Gherla (Cimitirul cavourilor «suprapuse»), unde m -am
reîntâlnit după mai mulţi ani cu dragul meu coleg Nicu Seliuc. Un caz
demn de reţinut este că, în data de 8 mai 1958, am fost scoşi la o anchetă
mai neobişnuită, întâi eu, apoi Nicu, în faţa colonelului de securitate
Munteanu, care venise de la Suceava în scopul de a-mi face un dosar penal,
învinuindu-mă c-am compus poezii cu caracter antisocial, difuzate afară.
Iată ce se întâmplase: în anul 1954 se eliberase de la Baia Sprie consăteanul
meu Dumitru Lupoaie, care fusese condamnat la patru ani pentru c ă a făcut
parte din cea mai mare organizaţie anticomunistă din Bucovina, numită
«Gărzile lui Decebal».
La înmormântarea mamei mele, într-o atmosferă de mare jale şi
tânguire, la ieşirea din biserică, D. Lupoaie, urcat pe un zid al vechii
189