Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

118
Constantin Hrehor
am ajuns la Toader. Mateienii nu mai erau acolo, au plecat. Viorica s-a
bucurat că am rămas numai eu. Mi-a spus:
- Gavriluţă, poţi să stai aici ani de zile. Nu mi-e frică, nu ştiu de ce,
cu tine nu mi-e frică. Tare mi-era frică de Mateieni, de prezenţa lor în casă.
Nu de ei, Doamne fereşte! Dar îmi era frică să-i ţin în casă, nu ştiu de ce.
Am stat la Toader vreo două săptămâni. M-a stăpânit tot timpul
teama ca nu cumva Securitatea să ajungă pe firul nostru de rudenie şi să o
descopere şi pe Viorica lui Toader că este rudă cu noi. O percheziţie
însemna pericol. Am plecat, aşadar, după două săptămâni. Deşi am avut
multe gazde, foarte puţine dintre ele au fost atât de ospitaliere. Toţi au fost
ospitalieri, toţi, dar nu toţi au avut posibilităţi materiale. De milă îţi aruncau
o ceapă şi o bucăţică de mămăligă din puţinul pe care îl aveau. Şi atât a
contat enorm, enorm de mult! La Toader, vreau să spun că aveam un belşug
de neînchipuit. Totuşi a trebuit să renunţ, ca să nu fiu descoperit. Am plecat
de la Toader. Mi-a dat mâncare pentru o săptămână. M-am dus pe la Vârful
Pleşului, către Solca. Ştiam că arde pădurea de securitate. Am găsit pe
poteci urme de bocanci militari. Nu făceam foc, se încălzise, eram în
aprilie. Au mai fost ploi reci, dar de scurtă durată. Timp de vreo şapte-zece
zile am făcut foarte multă economie la ce mi-a dat Viorica; mâncăm de
două ori pe zi, nu de trei ori, câte puţin. Dăduse frunza şi mâncăm frunză de
fag. Trebuia să mă întorc la viaţa mea. Trebuia să mă întorc la frunza mea,
la rosturile mele, la urzică, la cuibarul meu. Că mă aşteptau iarăşi zile grele.
Nu ştiam cât voi sta crai pe plai. Am mâncat multă frunză, vreo săptămâna,
aproape zece zile a ţinut hrana aceea. Am avut o întâlnire cu securitatea,
dar m-a scăpat. Doar au simţit că a fost ceva. Nu m-au văzut, că eu, când
i-am zărit, m-am întors (am avut noroc că a fost o cotitură pe poteca
respectivă) în cotitură şi din cotitură în deal, pe-o râpă şi am stat liniştit. Au
simţit că a fost ceva, nicidecum o sălbăticiune. Aşa vorbeau ei. S-au repezit
până în cărare, dar eu stăm liniştit după nişte tufe. Noroc că n-aveau câinii,
că sigur mă descopereau. Au stat ei în cărare, descumpăniţi.
- A fost o sălbăticiune
- Nu, om a fost!
- Nu se poate. Dar unde a dispărut
Se uitau în dreapta, se uitau în spate, eu, de acolo, cu un ochi printre
ramuri de cetină, îi vedeam. Au mai stat un timp. Unul dintre ei a zis:
- Hai să mergem.
Şi au plecat. Am fost într-un moment extraordinar. Erau vreo şapteopt,
cât i-am putut eu număra printre crenguţele acelea, o patrulă. M-am
dus prin locurile mele, pe direcţiile mele, pe unde am ştiut şi am ajuns la
Suceviţa. Am mers la ~oniţă, cum am vorbit cu fraţii Chiraş, dar ei nu mai
erau acolo. Am intrat în şură, în secret. Dimineaţa, când a venit Ioniţă la
grajd, am vorbit cu el.