Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

128
Constantin Hrehor
Câinele era chiar lângă grajd. Mi-a adus mâncare şi cu ocazia asta
am vorbit mai mult, întrebând-o ce face, cum trăieşte. I-am spus:
- Nataliţa, dacă Dumnezeu mă ajută şi scap, orice ar fi, eu nu te las.
Te iau în căsătorie. Tu eşti o fată şi frumoasă, şi bună, şi curajoasă. Eşti
exact după sufletul meu, a mea vei fi...
A tăcut, a lăsat capul în jos şi ochii ei mari, frumoşi, expresivi s-au
umplut de lacrimi. Am stat două zile acolo. Mama ei n-a ştiut. Mi-a adus
mâncare şi după două zile i-am spus:
- Plec deseară, Nataliţa. Te rog însă să vii la sora mea Margareta,
duminică.
Era luni, eu am venit sâmbăta, am stat duminică acolo şi am plecat
luni. M-am înţeles cu Natalia să vină la mine, să folosească un pretext: că
are drum la unchii săi.
A venit, am vorbit împreună mai mult de trei ceasuri. Am stabilit o
nouă întâlnire peste două săptămâni, în podul şurii la sora sa Paraschiva.
Aici mai veneau şi unchii ei, Mateienii, fraţii Gheorghe şi Ion Chiraş. Deşi
păstram în secret gazdele noastre unul faţă de altul, în familie ştiam bine că
popasul era mai sigur. La Paraschiva şi Dumitru Bocicu, sora şi cumnatul
Nataliei, am mers timp de vreo două săptămâni. Atunci când eram în
aşteptare era zi de sâmbătă. Nataliţa a venit duminică, deosebit de frumos
îmbrăcată, în strai românesc, naţional, bucovinean. Avea în mână o legătură
cu ceva de-ale gurii, pe care a lăsat-o în grajd; a intrat în casă la Paraschiva
şi a stat cu ea o anumită vreme, iar apoi, luând legăturica, a venit în şură şi
a urcat scara. Nu ştia unde sunt, am semnalizat-o:
- Sunt aici, urcă aici.
Ne feream de tatăl ei, Dumitru Zaharie, ca nu cumva să mă vadă. S-a
urcat la mine. Am stat în duminica aceea acolo vreo şapte-opt ore, de
dimineaţă până după-masă. Am aşternut o pătură jos şi am stat foarte mult
de vorbă pe pătura aceea. Vreau să precizez că tot timpul a plâns. Şi aşa
făcea de câte ori ne întâlneam. „Nu ştiu de ce îmi vine să plâng!", spunea.
Era un motiv care m-a determinat să mă apropii şi mai mult de ea, din toată
fiinţa să doresc această fată. Mi-am dat seama de toate calităţile ei. Era un
suflet nobil, un suflet deosebit de bun; calmă, liniştită, blândă, miloasă;
mila şi bunătatea ei o făceau să plângă, îi părea rău probabil după tinereţea
mea, de suferinţa şi de chinurile mele. Ochii ei vedeau în ce situaţie
suntem, neschimbaţi, neîmbăiaţi, nebărbieriţi...
~ntâlnirile noastre au fost în locuri diferite. Am stabilit să pun, din
când în când, sub o piatră din faţa latrinei, câte o scrisorică. Scurt, am
stabilit secretul: S1 - asta era la stânci, sus pe munte; G2 - era un grajd care
era în construcţie, cam pe unde locuia sora ei. Venea noaptea pe ulicioară,
cobora chipurile la sora ei, trecea gardurile şi venea în grajd şi sta cu mine
până dimineaţa spre zori, înapoindu-se cu motivaţia că a fost la sora sa.