Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

54
Constantin Hrehor
Gheorghe ce-ţi trebuie şi ai să pleci."
Mi-a dat o strachină cu lapte şi, am ieşit. Nu am intrat în şură, ci am
hotărât să-l aştept pe Gheorghe şi am stat în grajd; Gheorghe trebuia să-şi
vadă iapa tânără, pe care, din pricina frigului, nu o mai lăsa la stână, pe
deal, ci o adăpostea acasă. Am stat la pândă, am ascultat, am mirosit: nici o
suspiciune, nimic deosebit. Atunci m-am aşezat pe fânul din iesle, am pus
raniţa jos, automatul între genunchi şi am aţipit. Femeia m-a prevenit:
„Gavriluţă, dimineaţa dacă ai să auzi vorbind, să nu ieşi cumva, crezând că
suntem noi; că sunt copiii care vin şi dezleagă vacile şi le duc la păscut.
După ce se liniştesc lucrurile şi pleacă copiii cu vitele, voi veni cu
mâncarea şi o să te strig pe nume. Stai acolo". Eu am aţipit în iesle,
aşteptându-l pe Gheorghe. La un moment dat, prin somn, deşi eram foarte
obosit, - dormeam ca sălbăticiunile, care şi când dorm aud totul - am auzit
ceva nedesluşit, în subconştientul meu am spus: „Sunt copiii care au venit
să ia vitele şi mă vor găsi în iesle". Am sărit. Afară era întuneric; o lumină
venea de undeva, atingea uşa, juca pe perete. Uşa nu era închisă, că nu era
ger ca să se închidă uşa la grajd; era doar o portiţă deschisă până la
jumătate. Mă duc lângă portiţa aceea, privesc afară şi văd în mijlocul curţii
pe maiorul Iacob Boscu, cel care era comandantul batalionului care ne
urmărea pe noi. Vedeam foarte bine noaptea, căci numai noaptea umblam
şi mi-am adaptat extraordinar şi mirosul, şi vederea, şi auzul. Am privit
spre poartă, am văzut că este deschisă şi că în raza ei era un civil cu
automatul în mână. M-am repezit la gaura pe unde se dă afară gunoiul din
grajd. Am scos capul şi am văzut după şură un securist. Sta în picioare.
Mi-am dat seama că sunt încercuit. Un plutonier făcea percheziţie. Nu i-am
simţit când au intrat şi când au bătut în geam, când au sculat pe femeie şi
nici când le-a dat drumul. Au făcut percheziţie în casă, în cămăruţa mică de
pe coasta dealului, în pantă. De la grajd la casa aceea erau şase metri, cât
lărgimea curţii. Plutonierul era cu femeia acolo, maiorul cu locotenentul
major discutau în curte. Dumnezeu a îngăduit să-i aud. Era o situaţie
delicată. Am repetat în mintea mea de două ori ce am de făcut; când va veni
femeia la şură, dau peste lampă, sting lampa şi cu automatul îi secer pe toţi
şi fug. Aşa plănuiam. Am mai repetat o dată, ca să ştiu ce am de făcut, căci
în astfel de situaţii omul face ce şi-a pus în cap, dar picioarele fac altceva,
iar mâinile la fel.
~n momentul acela, plutonierul a spus „Aici nu mai avem cine ştie
ce, mai avem şura". Eram pregătit, am mai privit o dată spre poartă să ştiu
ce am de făcut, pe unde să merg. Poarta era părăsită. Ce-a zis păzitorul în
mintea lui: „Dacă aici n-a fost nimic, în şură poate să fie şi, dacă e în şură,
în faţă avem pe maior, pe plutonier, pe locotenentul major. Mă duc să
dublez după şură, pentru că banditul o fi după şură şi fuge sigur la deal, în
pădure". Aşa a părăsit poarta. Eu, când am văzut că a părăsit poarta, mi-am