Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

18
Constantin Hrehor
Fiind timp rece şi pământul pietros, gropile se făceau la suprafaţă, numai la
vreo douăzeci-treizeci centimetri adâncime. La săpat erau câte zece -
doisprezece oameni; gropile erau în apropiere de lagăr, la vreo cincizecişaizeci
metri, îngrozitor a fost nu acest meşteşug ci urgia din primăvară:
exhumarea cadavrelor care, îngropate superficial, au intrat în
descompunere... Aerul era irespirabil, ne pândea o epidemie. S-a ordonat
transferarea morţilor la vreo opt kilometri depărtare unde, sub clor şi var s-
au pierdut pentru totdeauna. Sigur, absolut sigur, mulţi au fost îngropaţi de
vii, în stare de leşin ori agonie, slăbiţi de foame, de boli ori bătrâneţe.
Numai Dumnezeu îi ştie şi îi pomeneşte în ceata martirilor săi! Nu le pot
uita fizionomiile, trupurile mutilate, ciopârţite ca să încapă cât mai mulţi,
aud şi acum scrâşnind roţile basculantelor în care îi încărcau şi din care îi
descărcau ca pe nişte stafii fioroase...
Eram beteag, stăm pe gânduri, zilnic îmi închipuiam că voi pieri în
galeria de cărbuni. Un brigadier român m-a văzut şi m-a întrebat ce meserie
ştiu. Ştiam ceva de acasă, de pe la unchii mei, un pic de cojocărie. Am fost
admis. Dar când s-a citit lista, meseria mea s-a omis, la apelarea numelui
meu apărând meseria de cizmar. Am acceptat, deşi nu ştiam chiar nimic din
rosturile acestei bresle. Şi nu numai atât, acolo nu exista nici o sculă pentru
a face meserie, trebuia să ni le inventăm noi din ce găseam la îndemână.
Maistrul, şeful de echipă Gavril Chiaburu, un bucureştean cumsecade, m-a
încurajat, numindu-mă un fel de magaziner; transportam perechi de
încălţăminte de la atelier la magazie şi invers - încălţămintea, cu uzură
mare, de diferite mărimi şi tipuri provenea din captura de război. Am
activat acolo vreme de un an şi opt luni, după ce echipa a fost înlocuită de
prizonieri unguri. Dar până a povesti o întâmplare din cizmărie, trebuie să
spun că în timp ce lucram în mină, odată fiind la încărcarea vagoneţilor, un
compatriot din Calafindeşti, invidios că aveam o activitate mai uşoară pe
care ar fi râvnit-o, m-a pârât conducerii sub acuzaţia că aş vrea să evadez.
Fără multă judecată, am fost aruncat în buncăr vreme de două săptămâni...
Mă rog, un incident care arată că Iuda e pretutindeni.
Şi acum pentru că tot de lăcomia de argint a lui Iuda putem vorbi, să
vedeţi întâmplarea din cizmărie: între zecile de perechi de încălţăminte
aduse la atelier, într-o zi am nimerit un bocanc american, din piele fină,
purtat desigur de un ofiţer. Când i-am smuls tocul, am avut o neaşteptată
surpriză - din scobitura anume făcută în toc, au căzut înainte-mi patru inele
legate unul de altul şi o pereche de cercei de aur... Cine ştie ce poveste
dragă ascundeau acestea!
Dintre cei şase din echipă, unul m-a observat. Am mers la baie şi am
încercat să îngrop podoabele în săpunul moale pe care îl purtam în buzunar.
Peste puţin timp am fost chemat de către comandantul lagărului - un
prizonier din Cernăuţi. Mi-a cerut bijuteriile, bătându-mă zdravăn cu o