Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
aplicat acest mod de izolare; a trecut o zi, au trecut două şi mâncare nu mi
s-a adus; auzeam lanţuri, fiare grele huruind ici-colo, când gardianul
repezea nervos câte o uşă. Mi s-a poruncit:
- Ascultă aici, ce-ţi spun eu: când auzi comanda mea de pe secţie, să
execuţi ceea ce comand eu. Dacă nu execuţi, vezi veriga asta Aici te leg,
la verigă. Şi dacă nu execuţi la verigă, uite, te leg de mâini de verigile
acelea şi ai să execuţi tot ce îţi voi spune!
- Am înţeles, dar, domnule plutonier, eu sunt paralizat de un picior.
(Am simulat de la început, m-am dus ca paralizat de un picior; mergeam
şchiop, am fost dus în spate de către un gardian.) Zice:
- Bine, la verigă, stai aici.
M-a legat la verigă şi am stat toată ziua pe ciment. După două zile, în
a treia zi, mi s-a dat de mâncare. Seara eram dezlegat de la verigă şi, de
afară, manevrat de o manivelă, un pat cobora din perete şi se aşeza pe două
picioruşe de fier pe ciment. Patul era compus din trei dulapi. La capăt avea
o şină cât palma de lată şi groasă aşa, cât un deget. La mijloc avea o şină cu
şuruburi, iar la cap şi la picioare, la fel. Primeam pe vizetă o pătură, când se
dădea stingerea. Auzeam: „Culcă-te pe pat.
Dar până atunci, toată ziua se striga: „Porneşte!" Am auzit lanţurile,
zdrong, zdrong. Şi astăzi, după atâţia zeci de ani, că tot m-aţi întrebat, acele
lanţuri mă zgârie ca o pisică pe creier. Nu ştiu cum să spun, ca să mă
înţelegeţi... Când se spunea „Opreşte!" nu se auzea nimic, era o linişte ca
de mormânt. Când se spunea „Porneşte!", se auzea numai zgomot de
lanţuri, altceva nimic. Dar se distingeau în zgomot lanţuri mai groase şi mai
subţiri, de tot felul, după sunetul lor îţi dădeai seama că-s mulţi. Gardianul
se lăsa pe vine, umbla pe la vizete, observa. Nu era nici un geam la celulă,
era o cutie de beton. Sus, deasupra uşii, într-o firidă mică era un bec.
Noaptea se vedea o zare şi în celulă. O căldură asfixiantă îţi lua aerul, te
omora. De trei ori în trei luni am căzut jos leşinat, mi-a dat sânge pe nas.
Foame multă, multă, la trei zile o dată o apă chioară şi atâta tot. Gardianul
avea pe picioare nişte ciupici, nu se auzea când circulă, şi fiind căldură
mare, umbla numai în pantaloni, în cămaşa cu mânecile suflecate şi cu
căciulită pe cap. Nu auzeai nimic, numai te trezeai că intră. Când a văzut că
am leşinat, a venit, a dat cu piciorul în mine; m-am uitat la el şi am lăsat
capul în jos, ca orice om care moare. A chemat-o pe doctoriţa Viorica
Anghel care m-a consultat şi, după ce m-a văzut, s-a dus, venind apoi cu
comandantul. I-a spus ceva la uşă. Eu eram în pielea goală, că am pus
cămaşa sub cap, stăteam pe ciment. Comandantul porunci: „Lasă-l aici, că
arată bine."
N-a reuşit doctoriţa să mă scape; abia peste vreo lună, când am
leşinat a doua oară, a fost chemată din nou şi m-a scos. Nu ştiu cum a
obţinut aprobarea, ştiu că a ameninţat că, dacă voi muri, ea nu semnează.
185