Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

112
Constantin Hrehor
- Dar nu sunt case. Mai înainte un pic sunt case, pe dreapta. De ce s ă
cobori aici
- Opriţi, că eu cobor aici.
Sania a oprit. M-am coborât, am scos automatul şi am spus:
- Ştiţi pe cine aţi adus pe sanie Pe comandantul partizanilor din
regiunea asta. Am aici o întâlnire cu cineva care trebuie să ne dea nişte
informaţii şi un aparat de radio emisie-recepţie, în lunca asta...
Am spus aşa ca să se ducă vestea şi în Marginea, şi în Satu Mare, că
partizanii „prinşi" merg prin sate cu sania. Cărăuşii s-au speriat grozav, au
pornit calul şi s-au dus. Am coborât pe vale, am intrat în zăpadă şi după
aceea am ieşit în drum, după vreo două sute de metri, şi am intrat la Toader.
Când am păşit în casă, inima a început să bată puternic, să-mi zvâcnească
tâmplele, am zis că mor. Brusc mi-a urcat tensiunea în căldura din casă. M-
am dezbrăcat şi am ieşit pe prispa casei şi mi-am revenit la rece. Am stat
toată noaptea liniştit, am mâncat. Am băut lapte cald şi inima care îmi bătea
de nu vă puteţi închipui s-a astâmpărat. M-am culcat dezbrăcat, neacoperit,
dar încălţat.
- Descalţă-te, mi-a spus gazda.
- Nu. Mă tem. Cum fug eu Sunt pierdut! Am speranţă că scap numai
dacă sunt încălţat, orice ar fi...
A doua zi am mai ieşit prin tindă, am urcat prin pod; în casa cealaltă
era rece, am stat acolo, m-am acomodat. Noaptea următoare a lătrat câinele,
au venit şi fraţii Chiraş. Au trecut la distanţă foarte mare. Au spus că pe
poalele pădurii Marginea nu era zăpadă, că eu mă speriasem: „Aţi lăsat
urme Vă ia cu câinii mâine dimineaţă! Ne pomenim aici cu Securitatea în
douăzeci şi patru de ore" - le-am spus alarmat. M-au convins că au venit pe
frunze, că n-au lăsat urme.
Am rămas aici o săptămână, în timpul acesta venea aici Ioan
Mihailescu, vărul lui Toader, zis „Picior-de-Oaie", care stătea tocmai la
capătul celălalt al comunei Marginea, către Volovăţ. Venea pe acolo, că lui
Toader nu i-a fost frică şi i-a spus cum ne-a dat pâinea, cum ne-am găsit.
- Unde-s acum, întrebă Ioan.
- La mine.
~ntr-o seară am auzit că latră câinele şi, pe uşă, într-o clipă, am fost
dincolo, în cămară. A venit Toader, împreună cu soţia lui, Viorica, şi ne-a
chemat:
- Veniţi că e Ion, omul nostru.
Când am ieşit toţi trei de acolo, bărboşi, cu armele în mână, Ion, un
om înalt, voinic, s-a uitat la Toader, s-a uitat la noi, a făcut un pas uriaş şi
ne-a dat mâna.
- Măi, oameni buni, sunteţi cu adevărat bărbaţi!, rosti el simplu,
impresionat.