Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
împuşcat la Botoşani. Se făceau arestări pentru orice suspiciune. Din celule
erau ridicaţi oamenii şi împuşcaţi fără prea multă vorbă. Aşa au pierit
oameni din lotul Uţă, colonelul Romăşneanu, duşi la Timişoara şi
împuşcaţi; aşa s-a stins Ion Cioca, luat din celula 4, secţia I Jilava. Vasile
mi-a surâs, mi-a mulţumit pentru înţelegere. Ştia prea bine ce rol a avut.
C.H.: Un amănunt. Fiind plin de dorinţa de a-şi vedea nevasta
sănătoasă, de a-şi vedea copiii, făcând imprudenţa, la momentul respectiv, a
reuşit ce şi-a propus sau a fost prins fără să-şi vadă dorinţa împlinită
Gv.V.: El a intrat noaptea în şură şi dimineaţa, în zori, a fost prins.
Vă întreb: Şi-a văzut soţia şi copiii Nu i-a văzut!
C.H.: Câtă închisoare a făcut el
Gv.V.: El a fost prins în '55, cu o zi înaintea mea, şi s-a eliberat în
'62. A fost condamnat însă opt ani. Şi aici e un indiciu. Securiştii,
judecătorii au fost mai toleranţi cu el pentru faptul că i-a ajutat, căci altfel
el trebuia să ia cel puţin cincisprezece ani. Cum gazda fraţilor Chiraş
evadează de la Securitate, se înarmează, intră în grup cu mine, acţionează
în timp şi scapă numai cu opt ani Gazdele mele, care au fost arestate, au
luat câte opt ani. Numai doi inşi au luat câte zece ani...
C.H.: După ce aţi vizionat filmul „Un surâs în plină vară" şi
cârmuirea românească şi-a schimbat metodologia concentraţionară,
devenind ceva mai puţin obedientă faţă de Fiara roşie din Răsărit, aţi avut
bucuria unei noi Schimbări la Faţă... Cum vă amintiţi acele zile care,
categoric, înseamnă un nou capitol de existenţă
Gv.V.: Dintru început spun că numai teoretic eram liber după ce am
ieşit din mizeria închisorilor; ostilitatea, anchetele, urm ărirea,
supravegherea au continuat încă vreo... 40 de ani... Şi nici acum nu ştiu
bine dacă nu-s ochi pe urmele mele...
Dar să ne întoarcem la ce ne-am propus. Am ajuns acasă la fratele
Nicolae şi, după ce m-am îmbrăcat în cămăşi înflorate şi în cizme,
împreună am plecat la hramul mănăstirii. Se uita toată lumea după noi. Se
vorbea frecvent în sat că nu voi mai vedea soarele, că sunt demult putred,
dispărut. Eram slab, sărac, fără nimic; aveam bocancii cu care m-am
eliberat. Se ţinea lumea de la mănăstire după mine ca după urs, pentru că
s-a dus imediat vestea că acela ce-a fost cu partizanii pe munţi e liber. A
venit căpitanul Popescu, care era prezent totdeauna la astfel de manifest ări,
adunări. Nu putea lipsi Securitatea, să observe ce se petrece. A văzut că
lumea se ţine după mine şi că unii încearcă să-mi vorbească. Eu mergeam
cu cumnatul meu Avram şi cu cineva din Marginea care îl însoţea pe Vasile
Mihailescu, care a fost închis pentru mine. Am stat de vorbă, ne-am dus
încolo, încoace, am asistat la slujbă.
Căpitanul avea o vărguţă în mână, cu care îşi tot bătea piciorul, aşa,
în dreapta. A trecut pe lângă mine: „~ţi spun că-i bine să mergi acasă", mi-a
253