Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
- Când ai venit
- Azi-noapte. Ion şi Gheorghe sunt aici
- Nu. Au fost acum trei zile, le-am dat ceva de-ale gurii şi au plecat.
- Ţi-au lăsat vreo vorbă
- Au spus că ei sunt în partea Ursoaiei, dar precis nu ştiu unde. Ştiam
că acolo bate soarele toată ziua, că e cald şi nu e nevoie să umbli pe zăpadă,
că zăpada nu era încă topită pe versanţii de nord. Acolo aveam să ne
întâlnim, la Ursoaia.
Acum, să precizez. Este Ursoaia Mare şi Ursoaia Mică... ~n Ursoaia
Mică e mult desiş, lăstăriş, păltiniş. Cred că la Ursoaia Mare, că are lăstăriş
mic, foarte bun pentru a te adăposti, dar şi foarte bun ziua, că bate soarele şi
nu e umbră; cred că acolo vor fi fraţii Chiraş, Mateenii, mi-am zis. Ştiam că
este acolo un izvor foarte curat şi bogat în apă; m-am dus pe acolo. M-am
dus noaptea, încet, liniştit, până în apropiere, ca să nu-i bag în sperieţi, să
nu audă zgomot şi să fugă. Am stat pe loc, dimineaţa am ascultat şi n-am
auzit nici un fel de zgomot. Ei erau un pic mai departe de locul unde m-am
oprit eu. ~n zori m-am dus mai la deal, sub obcină, să pot auzi şi privi valea.
Nu am ascultat mult. Mi s-a părut că cineva a tuşit. Atât. Ar fi putut face şi
o vietate sălbatică un zgomot, dar eu am remarcat tuşea şi am zis că e
Ionică, din cauză că, fumând cândva, mai tuşea câte un pic. Sigur că şi eu
tuşeam, şi Gheorghe, ori strănutam; luam repede de pe cap căciula sau
pălăria, puneam în căciulă sau pălărie toată faţa şi acolo tuşeam, şi nu se
auzea nimic nici la doi metri. Tuşeam înăbuşit. M-am coborât încet la vale,
ca să nu-i sperii dacă aud vreun zgomot lângă pârâul acela. Izvorul era pe
coastă. Nu se putea sta pe coastă, era necesară o scobitură pentru a-ţi face o
colibă, măcar trei metri. pătraţi. Am coborât mai la vale pe lângă pârâu şi
am văzut o improvizaţie. Un om priceput ar fi dedus că aici cineva s-a
pregătit să ia apă. Erau nişte pietre puse în aşa fel încât să ridice apa, să
facă un fel de şipot pentru, umplut ori ceaunul, ori cana. Eu am remarcat
asta imediat şi am spus: „Aici sunt." în dreapta nu-s, că e pădurea de fag;
de acolo iau lemne, în stânga e lăstăriş. Am luat-o la stânga, încetişor,
m-am uitat pe unde ar putea să fie şi, foarte interesant, stăteau în colibă şi
nu m-au simţit. I-am surprins în colibă. Colibiţa era foarte simplă, foarte
joasă, nu te puteai ridica în picioare în ea. Stăteam mai mult în genunchi, ne
ridicam numai când ieşeam afară. Lăstărişul era mic, iar colibiţa era şi mai
mică, avea şaptezeci şi cinci cm înălţime. Era bună doar pentru noapte,
pentru dormit şi pentru ploaie. Au luat de pe nişte brazi căzuţi scoarţa ca
nişte olane mari, le-au pus sub cetină să fie acoperişul camuflat şi stăteau
acolo, în faţă erau clădite nişte lemne, ca să nu
se vadă focul când vântul împrăştie fumul. Am ajuns în faţa colibei, l-am
semnalizat pe Gheorghe. A sărit cu mâna pe puşcă. M-a văzut. A zis:
- Cum ai venit
119