Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
această fiinţă, dincolo de toate avatarurile care au fost scrise şi-n soarta ei,
şi-n soarta mea. Chiar şi împotriva destinului implacabil, chiar şi dacă
astăzi nu ne mai vedem faţă în faţă, căci sunt nescrise legi pe care trebuie să
le respectăm; în intimitate, legământul din acea vârstă a tinereţii nu e
sfărâmat... Pe Nataliţa nu o acuz de trădare; acuz conjuncturile şi
maşinaţiile meschine care au condus la o realitate tristă din care, tacit,
ne-am înfruptat amândoi.
Să nuanţez puţin cadrul. După arestarea cumnatului meu Gheorghe,
pe la Nataliţa nu am mai mers luni de zile. A primit în schimb cuvinte de la
mine şi şi-a făcut curaj vizitându-mă în comuna Marginea, la casa Eugeniei
Lazăr.
Atunci am aflat de incendiul din gospodăria lui Toader Chiraş, faptă
de care am fost acuzat, pe nedrept, mulţi, foarte mulţi ani.
- Cum Dumnezeu ai ajuns aici", mă întrebă mirată. Stai bine, cum te
simţi
- Bine, Nataliţă, bine... M-a adus aici cineva...
- Dumnezeu te-a adus; eşti departe de pericol. Să fii atent, toată
Suceviţa e împânzită zi şi noapte de securitate.
Nu ştiu cum a ajuns la mine, scăpând de urmărire. Dacă ar fi fost
întâlnită pe vreo uliţă spre rudele mele, era rău, dar aşa, pe drumul altui sat,
nu prea lăsa bănuiala că merge la întâlnire cu banditul.
După ce am căzut eu, au arestat-o şi pe ea. Au judecat-o şi i-au dat
cinci ani de închisoare, tot atâţia câţi am fost împreună. S-a eliberat de la
Arad după ce i-a făcut pe toţi cinci. A fost şi pe la Ocnele Mari, a fost în
vreo trei închisori...
Eu aveam condamnare pe viaţă. Nu ştiam când va fi liberă şi nici ce
va face. Eu însă din prima zi mi-am făcut speranţe, îmi ziceam că nu voi sta
în celulele morţii mai mult de zece-cincisprezece ani şi sigur se va întâmpla
ceva. Aşteptam o schimbare; era imposibil să nu se schimbe ceva.
C.H.: Desigur, pentru ca să se înlănţuiască firesc evenimentele, vă
propun chiar aici să deschideţi paranteza cuprinzătoare în care vor încăpea
crâmpeie din viaţa de condamnat şi trimiteri la deznodământul idilei Dvs.
Gv.V.: ...Eram în celula nr. 4 din Jilava, prin '56-'57, după revoluţia
din Ungaria, în al doilea an de puşcărie. Deţinuţii politici au fost scoşi din
Văcăreşti - dintr-un fel de spital al condamnaţilor politici - şi au fost
internaţi în Jilava. S-au făcut comasări; deţinuţii au fost concentraţi şi puşi
sub siguranţă, scoşi din spitalele care erau foarte bine păzite. Gardienii
ştiau unde sunt locuri libere în celule, îşi notau de cu seară efectivul. Astfel,
într-o noapte, s-a deschis celula şi am fost întrebaţi câte paturi libere sunt în
cameră. Eu eram numit şef de cameră. Am numărat: pe patul de jos,
generalul Gardiu, apoi profesorul Ioan Vulcănescu; pe patul de sus,
partizanul Partenie Croitoru Tulcea, apoi pe alte paturi, sus, colonelul
133