Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
Ion Chiraş, înainte de a fugi în munţi, să se eschiveze de arestare, a
lucrat mai mult timp ca muncitor forestier la cantonul Şoarecul, zis Pietrele
Muierii, la un brigadier silvic al cărui nume nu mi-l amintesc acum.
Plecând, suma pentru o lună, o sumă frumuşică la acea vreme, a rămas la
canton. Brigadierul nu a vrut să încredinţeze banii fraţilor Nicolae şi Vasile,
trimişi de Ion, răstindu-se la ei: „Să vină el, nu vă dau nici un ban!".
Ştiam de la informatorii noştri că e membru de partid activ, vândut
Securităţii, şi că umbla prin pădure ca să descopere vreo urmă despre noi,
să informeze stăpânii. Noi am răbdat, Ion a tăcut un timp. A trimis-o la
canton pe mama sa. A gândit că în faţa unei bătrâne neputincioase
brigadierul se va înduioşa. I-a zis bătrâna: „Domnule brigadier, ştiţi prea
bine că Ion mă îngrijea pe mine, că eram în grija lui. Eu acum sunt
muritoare de foame, el e dus în ţară, nu ştiu unde, şi înainte de a pleca mi-a
spus: «Mamă, vezi să scoţi banii de la brigadierul silvic de pe Şoarecu,
acolo unde am lucrat...». Să vină el!", fu răspunsul adresat bătrânei.
Această situaţie l-a ofensat pe Ion, l-a făcut furios, greu de stăpânit. Şi aşa
era greu de stăpânit, căci comunismul îl ţinea mereu încruntat, anii de
suferinţă, de prizonierat, marcându-l profund.
- Lăsaţi-mă, fraţilor, să-i vedeţi ce-i fac banditului, călăului acesta!,
se aprinse Ion.
Nu am înţeles ce vrea să-i facă până într-o zi, când, trecând dintr-o
parte într-alta a muntelui, peste valea Şoarecului, oprindu-ne în pânde de
seară, până când se făcea întuneric şi se lăsa liniştea pe poieni, un cârd de
oi se răsfira pe mirişte. Am înţeles că oile sunt ale pădurarului şi că rămân
până târziu în codru. Ne-am despărţit - unii după alimente, alţii după
informaţii. Spun aici - fac o paranteză din nou -, eu călătoream extrem de
mult. Treceam creste şi văi, cu o sprinteneală de sălbăticiune, pentru a
obţine un ziar. Deseori stăm ceasuri de-a rândul în aşteptare pe-aproape de
potecile care se încrucişau prin poieni, unde culegătorii fructelor de pădure
făceau popas şi lăsau în urmă, absolut din întâmplare, câte un ambalaj fără
trebuinţă, câte un petec de ziar. Ştiam ce e la ONU, în Rusia, în ţară, în
lume. Duceam ziarul în bordei, mă urcam pe acoperiş în plină zi şi le
citeam fraţilor ştiri. Unii dintre prietenii de încredere asta ne-aduceau în
pădure - una, două pâini, ca să nu fie suspect rucsacul, de prea mare
încărcătură, şi un ziar cu veşti.
Turma se arătă din nou în poiană, întâlnirea cu fraţii Chiraş avu loc
după cum ne-am înţeles, după două zile, în poiana Ştiubei. Oile erau fără
paznic. Am auzit semnalul fraţilor în marginea poienii. „Ce-i cu oile
acestea" - întreb. „Vreau să-mi iau plata oprită de brigadier", a zis Ion. Şi,
cinstit mărturisesc, am prins opt oi din cârd, le-am tăiat, şi din carnea şi
pieile împărţite la sprijinitorii noştri am recuperat banii lui Ion. Fapta are
aspectul unui jaf, dar cinstit privită nu-i decât plata unei nedreptăţi. Ion nu a
51