Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

136
Constantin Hrehor
să-mi protejez capul, tot m-am lovit rău. Mi s-au zdruncinat dinţii, nişte
cizme ca ale lui Stalin au sărit pe mine. Sub călcâiele lui distrate şi furioase
jucam precum ursul pe jar. Mă ţinea de mâini şi-mi lovea picioarele cu
cizmele, apoi m-a izbit din nou de zid.
- Treci deoparte! Şi iarăşi a intrat în celulă. Acum şi-a ales pe unul
potrivit, pe nebunul Vas Tîrtu.
- Ieşi afară şi pune mâna pe pătură!
Astfel, Gheorghe, în pătură, a fost dus de cei doi unguri înapoi în
celulă. Iar noi doi, eu şi Caceauna, la ordin, l-am urmat pe bestialul Ştefan
la turelă. ~nchisoarea Jilava, o cetate veche ridicată împotriva turcilor, cu
ziduri de doi metri, acoperită cu pământ, din loc în loc cu încăperi făcute
pentru ocupanţi şi apărători, avea în mijloc o microcetate rotundă, numită
Reduit. Aici, pe vremuri, se păstrau în camere mari, alimentele. Sus era
turnul de apărare, cu scară interioară, din care trăgeau puşcaşii. Erau acolo,
în zid, patru firide pentru tunuri, înguste de un metru şi lungi de doi-trei
metri, cât era grosimea peretelui. La capăt se termina în unghi ascuţit.
Aceste metereze erau deasupra pământului şi, pentru că trecuseră atâtea
vremuri, pe acolo curgea apa. în zona aceasta umedă erau introduşi cei
pedepsiţi, să-şi ispăşească păcatele în câte şapte zile de izolare; erau
alimentaţi o dată la trei zile. Ţin bine minte că în şapte zile am mâncat de
două ori, coji de cartofi cu apă şi o sută de grame de pâine pe zi, la amiază;
seara, arpacaş; dimineaţa, orz ars, fiert, cafea... Era foarte frig, apa curgea
de sus. Era primăvara. Hainele erau subţiri, slabe, destrămate ca sita, de
vedeai prin ele lumina zilei.
- Mă, Caceauna, dacă nu mă vei asculta, noi de aici nu vom ieşi
sănătoşi. Uite ce facem, stăm lipiţi spate în spate şi şapte zile şi şapte nopţi
nu vom muri. Ne apărăm plămânii.
Am stat aşa, apa ne trecea pe spate, frigul era temperat; eu mă
rezemam cu genunchii de un perete, iar colegul osândit, de celălalt zid. Prin
întunericul infernal mai scăpa câte o zare, când gardienii descuiau cele
două uşi, de fier prima şi din lemn a doua, strigând:
- Vatamaniuc!
- Prezent.
- Caceauna!
- Prezent!
După această verificare, prin care se constata dacă suntem în viaţă, se
raporta situaţia: „Cum sunt, vii sau morţi
Nu am spus, dar trebuie să amintesc faptul că în celula respectivă am
făcut şi greva foamei, toţi deţinuţii, pentru Gheorghe; gestul a fost socotit,
fireşte, refractar şi nu putea trece neobservat şi nerăsplătit. Pentru că
memoria m-a obligat să inserez acest moment, voi mai adăuga aici câteva
nume întru nemurire: Nicolae Mavrocordat, doctorul Cornea, profesorul de