Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
- Da, eu şi aşa trebuie să merg să iau înştiinţarea ce cote am de dat",
răspunde Vasile.
- Şi eu am de mers, să plătesc impozitul. Ne întâlnim la primărie,
acolo nu putem fi suspectaţi, adăugă Ion.
Au stabilit o anumită oră şi s-au întâlnit la primărie. Acolo erau
destui alţi cetăţeni cu diverse probleme. Cei doi au stat pe veranda din faţa
primăriei, singuri, la vorbă. „La Chinul Mare sunt ai noştri", atât şi-au spus.
Chinul Mare şi Chinul Mic sunt denumirile a două vârfuri populate cu pini,
cu răşinoase din această specie, în limbajul comun, pinului i se zice chin,
dar nu este vorba aici de chinuri, de suferinţă. Zona respectivă este în
apropiere de Pietrele Muierii, are locuri foarte tainice.
Informaţia că Mateienii sunt acolo mi-a fost suficientă. Fiind om al
măgurilor, nu-mi venea greu să-i reperez în teren. Ion, fratele, mi-a pus
pentru drum mâncare, să mă descurc o săptămână: fasole, cartofi, mălai. Pe
lângă acestea, strict prezente erau în rucsacul nostru un topor mic, un
ferăstrău coadă de vulpe, o gamelă germană de campanie şi un ceaunaş de
aluminiu pentru mămăligă. Nelipsită era şi Biblia lângă arma cu muniţiile.
Am plecat în sectorul indicat, o zi, două, trei; mă opream sub brazi şi
ascultam, când se înnopta mâncăm. Ziua circulam, făceam cercuri pe zona
bănuită. Ştiam să folosesc terenul şi, având experienţă, intuiam că şi cei
retraşi sunt într-un spaţiu pe care şi eu l-aş fi ales. ~nspre a cincea zi, când
proviziile mă lăsau şi mă obligau să fac un nou transport, am coborât pe un
pârâu acoperit cu frunze, pe care nu erau urme nici de sălbăticiune, nici de
om; am sărit pârâul cu apă din apropiere şi, trecând în cealaltă parte, în
desiş, am hotărât să înnoptez acolo, să mă instalez în pândă, convins că
dacă cei căutaţi sunt în zonă, cu siguranţă în pacea nopţii vor face cât de cât
zgomot. A trecut noaptea, am aţipit de câteva ori; dimineaţa, când mi-am
continuat mişcarea circulară în teren, în apropiere de pârâul cu apă am
observat o urmă de om, de picior desculţ. Deodată mi-am zis: „Aici sunt".
Ei coborau atenţi, i-am zărit şi m-am bucurat, în aval, într-o gropiţă, aveau
camuflată colibiţa. Coborau pe pârâul sterp, acoperit de frunze, spre pârâul
cu apă de unde se aprovizionau şi se întorceau la vizuină. M-am oprit, am
văzut în partea dreaptă două capete bărboase şi armele pe un parapet în faţa
colibei. Ei nu mă cunoşteau, plecasem de mulţi ani din sat. Stăteau foarte
atenţi, circumspecţi. Nu s-au grăbit să tragă. Când i-am văzut, am ridicat
mâna şi le-am făcut un semn, cu automatul pe umăr. I-am semnalizat:
- Măi, fraţilor...
Au sărit imediat, au pus mâna pe arme. Eu am ridicat mâinile şi am
zis scurt:
- Nu trageţi, eu sunt Gavriluţă, frate cu Ionică!"
S-au uitat unul la altul, nedumeriţi. Era un moment tensionat,
periculos. Priveau speriaţi. Am înaintat câţiva paşi cu mâinile sus. Mă
37