Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

248
Constantin Hrehor
„domneşte". Mare ne-a fost surpriza când am auzit: „Domnilor, ce ziar
vreţi să citiţi", când până mai ieri, alaltăieri, un petic nici cât o unghie,
găsit aiurea, te ducea la izolare, dezbrăcat, în frigul subsolului, sub viscol,
la câte trei zile de post negru! Ni s-a părut această amabilitate o diversiune,
o provocare. Nu am spus nici un cuvânt, nici unul dintre noi. „O să vă
aducem «Scânteia»", rosti gardianul. Şi ni s-a adus. Trăgeam toţi de gazetă
de parcă ar fi venit în celulă mană cerească. Ne-am potolit curiozitatea
hotărând: „Staţi aşa, domnilor, unul citeşte şi ceilalţi ascultă!". Gardianul
ne-a zis:
„După ce citiţi, bateţi la uşă, să daţi gazeta afară". După lectură
amuţiserăm toţi, nu ştiam ce să credem, de unde vine schimbarea aceasta -
uniforme noi, tratament, hrană mai bună, presă. După câteva zile ne
întâmpină o nouă surpriză. Sosi gardianul şi ne spuse destins: „Pregătiţi-vă
pentru film!".
Incredibil. S-au deschis uşile şi noi, toţi deţinuţii, am fost coborâţi
într-o sală unde rula un film cu titlu providenţial, „Un surâs în plină vară".
Până atunci doar câte zece minute se acordau pentru plimbare, fiind strict
supravegheaţi, fără a avea dreptul de a ne vedea faţa unul altuia, fiecare
celulă fiind scoasă separat. Filmul la care am fost chemaţi noi, „domnii",
era o dovadă categorică de schimbare radicală. Drept este că, nu peste
multă vreme am surâs, au sosit zilele eliberării. Chiar în plină vară, în
august 1964. Eliberările au început încă din 1962-1963, când plecau din
închisori cei cu pedepse mai mici.
După ce am părăsit celula, ni s-au dat hainele din magazie, mucezite,
vechi, ni s-au dat ac şi aţă, şi fiare de călcat, şi mâncare pentru toată ziua.
Toată ziua am stat sub un şopron în curtea închisorii, aşteptând ora
trenurilor pentru diferite destinaţii, spre care, cu foile de drum în mână,
ne-au transportat maşinile închisorii. O, Doamne, Doamne (interlocutorul
meu plânge înăbuşit! - n.n.), de neuitat este acea zi, de neuitat ca şi prima,
când am respirat mucegaiul primelor ziduri surde şi reci!
C.H.: Ce eveniment a determinat această deschidere
Gv.V.: Atunci, Gheorghiu-Dej, într-o conjunctură deja bine
cunoscută, pe care nu o comentăm aici, a întors foaia cu Rusia, a închis
robinetul petrolului, a întrerupt plocoanele înrobitoare faţă de izbăvitoarea
stea roşie, a zis: „Gata, până aici!". A fost chemat la Moscova şi nu după
multă vreme a murit, probabil lichidat prin iradiere. Deţinuţii însă au apucat
să beneficieze de decretul său. Dej a spus „fraţilor" din Răsărit: „Am în
închisori peste şaptezeci de mii de deţinuţi" şi a dat un decret de amnistiere
şi de graţiere. Atâţia erau atunci, dar până atunci au fost peste două sute de
mii-trei sute de mii. Dar ceea ce spun aici e simplist, schematic, în arena
politică a epocii prezenţa a două organisme influente trebuie subliniată,
ONU şi NATO, cu întreaga cohortă de interese. Şi dacă tot drept e că