Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

252
Constantin Hrehor
- Dar părul meu din grădină unde-i
-A fost trăsnit, s-a despicat, iar unchiul Grigore l-a tăiat, căci se
uscase. O, Doamne, câte săgeţi şi toate deodată! Săgeţi încinse, fierbinţi,
înroşite! Am zis fără a mă descumpăni: „Inimă, pune-ţi nădejdea în
Domnul şi mergi mai departe pe drumul vieţii!"
C.H.: Foarte condensate stări, incredibile pentru un om, pentru
rezistenţa sa! Numaidecât Duhul lui Dumnezeu vă energiza, vă asigura
verticalitatea, vă păstra lucid ca, iată, acum, să putem da cititorilor
tulburătoarele pagini pe care am norocul să le aşez într-o carte. Ştiu că în
pronunţarea sentinţei averea era hărăzită pierderii prin confiscare, ştiu că
absenţa mamei care atât de mult a dorit să vă vadă viu şi liber, murind cu
acest ultim dor neîmplinit, era una dintre cele mai nimicitoare săgeţi, ca să
folosesc o expresie rostită de Dvs., dar peste acestea pierderea Nataliţei era
cutremurătoare... Pe moment nu aţi zis că aceasta este ultima trădare
Gv.V.: Trădare Foarte bine, trădare să fie, dar ce, eu o singură dată
am fost trădat De trei ori am fost trădat până a fi prins. E la mijloc, cum
am mai subliniat, un fals grosolan, o porcărie... Dar eu nu mă fac un
acuzator absurd, mai bine cred că Dumnezeu m-a păstrat, după toate
încercările, pentru un plan al Său, pentru a veni întru salvarea unui alt
suflet. Vom puncta şi acest moment, după ce vom trece de capitolul
„închisorilor" de după închisori, adică atunci când voi evoca hăituirea mea
- în libertate! - pe şantierele patriei socialiste...
Ca să nu ieşim atât de curând din atmosferă, din povestirea de mai
sus, ţin să spun că mama mea, Elisabeta, mă iubea deosebit de mult, fiind
ultimul ei copil, care i-a procurat destule bucurii, dar şi cele mai negre zile
de suferinţă după ce am fost aruncat după ziduri. A fost ancora mea. Ştiam
că suferă, că posteşte, că se roagă pentru mine. Aveam presentimentul că
nu voi găsi-o în viaţă şi aşa a fost. Cealaltă ancoră, visul, idealul tinereţii
mele, Nataliţa, m-a ţinut treaz în speranţă. Tot timpul, datorită acestei
fiinţe, am crezut că voi fi cândva liber, îmi ziceam necontenit adagiul latin
„Pluteşte şi nu te îneca". Speram în schimbarea lumii. Nu puteam concepe
că într-o lume civilizată apusul creştinesc să lase la infinit în inima Europei
Antihristul păgân, comunismul ateu şi sălbatic. Speram să vin acasă şi
să-mi fac un rost cu Nataliţa, să ne căsătorim, să trăim fericiţi. ~n toţi acei
nouă ani de închisoare, asta am gândit. E uşor de închipuit, ori e imposibil
de închipuit ce lovitură cumplită am primit când am aflat că ea nu-i liberă,
că e cu un alt bărbat, căsătorită...
C.H.: Spuneaţi că Vasile Marciuc, până la urmă, a fost o unealtă
bună, prin care Providenţa v-a făcut norocos, căci se instituise, după
revoluţia din Ungaria din '56, în România, şi mai multă teroare, o stare de
psihoză, condamnările făcându-se urgent...
Gv.V.: Da, o victimă, după prinderea mea, a fost Vasile Motrescu,