Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

146
Constantin Hrehor
n-am mai fost niciodată, nici până atunci, nici de atunci. Aveam un semn de
moarte; acest semn îl am şi acum, dar nu atât de puternic ca atunci. Când
eram într-un necaz, când urma să am o încercare, o îmbolnăvire, semnul se
arăta cu o anumită intensitate. Astfel deduceam gravitatea întâmplării,
gravitatea bolii, pericolul pe care urma să-l întâmpin. A trecut o lună, au
trecut două, au trecut trei şi eu m-am îngrozit: asta-i moarte, am zis; m-am
aşezat pe post negru şi rugăciune, îi părăseam pe ai mei, mergeam prin
pădure să fiu singur, să mă audă Dumnezeu. Şi dacă am văzut că semnul nu
mă părăseşte, am plecat la mama acasă. Dar nici aici nu m-a părăsit. Am
zis: mă duc înapoi la ai mei...
C.H.: Acest semn ce era Vă trezeaţi de-odată cu o obsesie, cu o
frământare...
Gv.V.: Nu, un semn în cot. O anumită mişcare, ca şi cum mi-ar fi dat
cineva cu ciocanul, puternic. Era clar că asta-i moarte, niciodată n-am avut
aşa puternică senzaţie. Cu automatul la mine şi cu Biblia, mă rugam de ai
mei să mă lase după lemne. De ce Mi-am găsit un locşor tocmai pe
marginea unei prăpăstii, în stânga era prăpastie şi un pârâu adânc, iar în
dreapta era pădurea de unde vedeam totul. M-am aşezat în genunchi, cu
automatul jos, citeam câte un psalm-doi şi mă rugam la Dumnezeu.
Pădurea era grozav de deasă, nici soarele nu pătrundea, ici, colo era câte o
ferigă. Alte plante nu erau pe acolo. Vara era umbră şi rece. Câte o rază, ca
o săgeată, pătrundea până jos, printr-o spărtură, pe undeva. Fagii, neavând
soare şi lumină, se uscau la o anumită grosime şi înălţime. De data aceasta,
când m-am ridicat din rugăciune, în stânga mea, pe marginea prăpastiei, am
văzut un astfel de fag. De zeci de ori m-am rugat acolo şi nu l-am văzut.
Am spus: ..Dar cum de nu l-am văzut eu până acum Asta nu e bine!". Şi,
cum era automatul jos, Biblia tot jos, m-am prins de el şi l-am mişcat, mai
mult trăgându-l spre mine, să nu-l scap în văgăună, căci era chiar pe
margine. Nu l-am putut scoate de acolo. Cine m-a pus pe mine să mă uit în
sus Dumnezeu, care a primit rugăciunile mele şi postul! Să ştie lumea că
primejdia de moarte poate să vină, dar poate să şi treacă. Dar numai cu post
şi rugăciune puternică. Când te rogi să-L vezi pe Domnul Iisus, să-L vezi
cu ochii că te priveşte, să vezi un colţ de rai, verdeaţa şi lumina puternică!
Când am ridicat privirea, fagul s-a rupt şi a căzut jos; jumătate a venit drept
în cap la mine. N-am apucat să mă întorc, am făcut un salt în faţă şi în
aceeaşi clipită de ochi bucata s-a înfipt în pământ, unde am fost eu. Era de
vreo opt metri, cât piciorul de gros. Eram în pericol, deasupra prăpastiei. Să
zbor -nu pot, să cad ca o piatră - e moarte sigură. Ca şi în alte împrejurări
unde clipa de luciditate contează, am zis: „Voi face slalom, să nu-mi pierd
echilibrul." Dar când am ajuns în stânga, cu gândul de a atenua viteza
plonjonului, am atins un lăstar care nu m-a putut ţine şi care, ca un arc, m-a
aruncat cu pieptul de stâncile prăpastiei. Am murit pur şi simplu! Când