Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

14
Constantin Hrehor
auzit două bubuituri groaznice, aşa de tare, că Cernăuţiul s-a cutremurat
(...), mare jale m-a umplut, ţipetele femeilor şi ale copiilor, bătrâni şi tineri
(...). Şi am plecat spre Storojineţ (...), drumul, plin de oameni, de trăsuri şi
vite, plâns de norod, ţipete de copii, răcnete de vite, că gândeai că amu-i
sfârşitul lumii (...) Era căldură aşa de mare încât ardeai de viu. Şi nu era apă
decât oleacă (...) şi care erau mai înainte îşi udau oleacă gura şi care erau
mai înapoi nu mai aveau cu ce-şi astâmpăra setea şi tare au slăbit toţi
soldaţii".
După ce osândiţii la sete ajung la Storojineţ, trecând prin diferite
staţii pe care I.C. le notează cu luare aminte, marşul continuă prin ploaie şi
„glod"; pe „amândouă părţile drumului sta norodul cu coşuteţele, cu mese
pline de pere, mere, perje [prune - n.m.] şi tabac fel de fel şi ne da (din
acestea) şi nouă; şi noi abia ne trăgeam; de slabi, uzi şi înglodaţi ce eram,
nu ne mai trebuia nimic". Drumul lung este presărat cu pancarte ce
amintesc localităţi ruseşti, zone afectate de incendii, de încercările vremii.
A urmat un nou semnal armat din partea ruşilor, la care românii au ripostat:
„Am început şi noi a da înapoi binele ce ni l-au dat". Au urmat 15 km pe
jos, pedestru, şi o întoarcere pe tot atâta cale: „la picioare aveam băşici şi
aşa ne dureau, ca cum am fi păşit pe foc şi am slăbit aşa de tare că nu ne
mai vedeam unii cu alţii de atâta amar de necaz. Şi ziua şi noaptea am mers
aşa cam 75 km". După o pauză de două ore, în câmp deschis, până a se zări
de dimineaţă, ostaşii au pornit din nou şi s-au instalat pentru patru zile în
zona Deletin, făcându-şi „decuncuri", după care, sub privirile înlăcrimate
ale diferitelor etnii, au poposit în satul Miculici, într -un spaţiu geografic
ciudat, cu „dealuri cu pietre mari şi nişte munţi de te lua groaza de
înălţimea şi de pietrele ce erau pe dânşii".
... în urmă rămâneau cele trei tuneluri, iar într-un vagon cu patruzeci
de soldaţi Ieremia scria în carnet gările pe unde trenul îi ducea spre locuri
nebănuite... Le-a notat ca un impiegat de mişcare. La Debreţin i-au reţinut
atenţia oraşul, fabricile şi plutele de buşteni, viile şi livezile de pomi
fructiferi din care se hrănea „doar cu vederea". Budapesta, din nou, îl
frapează: „Oraş foarte mare, staţia foarte frumoasă şi prin oraş lumină
electrică, că puteai să găseşti şi un fir de mac", îşi notează mai departe
staţiile, una după alta; în Polonia, soldaţii primesc veşti de la localnici că pe
acolo „dimineaţa a trecut Neprietenul". Soldaţii s-au postat pe burtă timp de
o oră, după trecerea primejdiei continuându-şi drumul. Din păcate, Jurnalul
nu mai poate fi citit: de la pagina 26 până la 75 foile lipsesc; iar de la 75 la
85 sunt aproape goale, cu însemnări fără valoare; abia de la pagina 85 până
la 102 e de citit un lung cântec de jale şi înstrăinare, în rime populare,
intitulat „Cântec din timpul războiului european". Aşadar, Jurnalul
(început la fila cu numărul 9, până la fila 26) e doar un fragment de istorie
şi viaţă, ilustrat simplu de un ţăran de la Suceviţa, îndrăgostit, se vede, de