Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

98
Constantin Hrehor
El a luat-o mai pe stânga şi ne-am rătăcit unul de altul în ceaţa de
toamnă şi l-am strigat. Cunoştea pădurile, oamenii din partea locului.
Am tăiat o bucată de carne din cerbul jupuit pentru care s-a bucurat
şi mi-a mulţumit. Motrescu a rămas nedumerit când a văzut că vin cu el. I-
am spus lui Motrescu tot, tot şi el, generos, a spus că am făcut bine ce-am
făcut. L-am rugat pe Albu să nu spună nimănui că ne-a întâlnit acolo şi ce
s-a întâmplat.
- Domnu' Gavriluţă, dar nu ştie Ionică, fratele, nu mă cunoaşte ce om
îs eu
- Ba da, şi eu bade Ilie, ştiu tot...
A plecat. Am luat câte un rucsac de carne şi restul l-am învelit în
urzică şi 1-am agăţat la o înălţime de cinci-şase metri în brazi. Am luat câte
douăzeci de kilograme fiecare, coarnele le-am ascuns într-un loc, pielea am
aruncat-o deoparte şi am venit la coliba noastră.
- Frate Vasile, eu mă duc în sat, duc carnea asta la nişte oameni de-ai
noştri şi dacă îi întâlnesc pe fraţii Chiraş, merg cu ei să iau carnea rămasă
acolo...
- Bine faci.
M-am dus şi la Ioniţă Procopciuc cu o bucată de carne. Am dus şi la
sora mea Margareta, şi prietenei mele Nataliţa. La Ioniţă, întâmplător
găsindu-i pe fraţii Chiraş, am lăsat desagile acolo şi am spus:
- Fraţilor, am împuşcat un cerb în zona Putnei. Avem acolo carne
multă, hai să o luăm.
- Nu luăm cu noi decât o pâine, să avem pentru o zi, căci nu avem la
ce zăbovi, mergem, luăm carnea şi venim înapoi la oamenii noştri, hotărî
Ioniţă.
Am ajuns toţi patru la locul unde era vânatul. Fraţii Chiraş s-au uitat
sfredelitor la mine. S-au uitat surprinşi la Motrescu. Şi iarăşi m-au privit de
sus până jos, întrebând din sprâncene: „Ce cursă e asta". Eu am zâmbit,
le-am înţeles nedumerirea şi am spus:
- Fraţilor, Gheorghe şi Ionică, de o săptămână stau cu Vasile, de când
am plecat de la dumneavoastră, fiţi fără grijă, e un om corect. Cu Vasile am
împuşcat cerbul, haideţi toţi să punem în desagi carnea... Şi dacă veţi
binevoi, vom sta împreună toţi, dacă nu, cum veţi vrea. Dar eu pe acest om
nu-l las, nu-mi dă voie inima să-l las, căci e în mari încercări...
Ion m-a ascultat, broboane de sudoare i-au ieşit pe frunte, sudoarea-i
picura din mustăţi în barbă; era îndoielnic, nu i-a prea plăcut cuvântul meu.
~n cele din urmă am împărţit carnea; fraţii Chiraş şi-au deşertat rucsacii la
familiile lor, Motrescu i-a rezervat o parte lui Ieremie Cazacu, iar eu am
rămas la colibă aşteptându-mi aici ortacii. Aveam bordeiul în Drăguşinul,
neterminat şi nu tocmai bun. Le-am spus fraţilor să nu vină cu prea multe
provizii din sat, deoarece avem un om de legătură care ne va ajuta,