Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
adevărat calvar, într-un ger cumplit. Toată luna lui februarie şi câteva zile
din martie. Am crezut că murim... Şi vă spun ceva ce trebuie ţinut minte,
luna aceea a fost mai grea decât toate închisorile la un loc.
C.H.: Uluitor! (Interlocutorul meu plânge mocnit...)
Gv.V.: Aşteptam disperaţi să treacă prin zonă muncitorii, să ne dea
ceva de mâncare. Gerul ne storcea şi ultimele puteri. Mâncăm câte o fărâmă
de pâine şi o bucăţică de slănină şi, de multe ori, zăpadă, căci la pârâu nu
puteam coborî: pocneau copacii, cădeau din ramuri gaiţe îngheţate.
Pe înserat s-a pornit o vijelie mare, prăpădul lumii. Stăm sub un copac cu
rucsacii pe noi, cu automatul pe braţ, pândind în dreapta şi-n stânga, în
acest coşmar am dat glas:
- Măi, fraţilor, în noaptea asta ce facem E gerul cumplit, murim, nu
altceva!
- Măi, uite ce e, răspunse Ionică, eu am zărit acolo în vale grămezi
multe de cetine rămase de la tăierile din toamnă. Cetinile sunt puse pe
frunze, sub ele e gol, nu-i zăpadă; după ce înnoptează mai bine şi e linişte
în zonă, ne coborâm şi intrăm fiecare sub câte o grămadă şi dormim pe
pământ.
Zis şi făcut - ne-am luat fiecare câte o movilă de vreascuri, am
coborât mai la vale, ei rămânând mai la deal, având în vedere o posibilă
încercuire a urmăritorilor. Ne-am învelit cu păturile, am tras automatele
înăuntru şi, de asemenea, raniţele, lăsând doar câte o fereastră, fiecare, în
cetină. Mi s-a părut că e bine, înfăşurat în pătură, cu desaga aproape. Dar
nu am putut sta mai mult de cinci minute, căci am şi fost atacaţi. De data
aceasta nu de haita securiştilor, ci de sute de şoareci! Au adulmecat pâinea
şi slănina şi au ieşit din toate cotloanele. Era o chiţcăială supărătoare, încât
era imposibil să aţipeşti, era teroare, era chin. Şi confraţii mei au suferit
aceeaşi invazie şi se străduiau să iasă dintre vreascuri; şi lor le-a fost
imposibil să se apere de curioasele şi agasantele vietăţi rozătoare.
- Ce-i, măi, fraţilor, nu aţi plătit nici voi chiria Nu vă primeşte
proprietarul, le-am zis eu, făcând haz de necaz, strămutându-ne din nou
sub copaci. Mai spuneam şi noi câte o vorbă de spirit ca să ne alungăm
urâtul, ca să nu ne afecteze moralul, psihicul, viaţa tragică şi întâmplările
grele.
~ntr-o zi am văzut pe Pârâul Neagului oamenii care muncesc cu caii.
„Ho! Prrr! Trrr! Dea!" - auzeam în vale. Nu ştiam cine sunt, nici de unde.
Noaptea am ocolit cabana, bănuind că ar fi păzită şi prin pădure am coborât
şi m-am postat la jumătatea pârâului. Dimineaţa în zori m-am uitat cine
trecea la deal, la vale... Şi am văzut. Am reperat printre ei pe Toader
Mihailescu din comuna Marginea, îl cunoşteam încă de când eram copil.
Căsătorit cu o verişoară de-a mea, cu Viorica Teaciuc. L-am remarcat, l-am
lăsat să treacă la deal şi m-am uitat cine mai vine. Nu am reţinut oameni la
107