Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

220
Constantin Hrehor
- Cine e acolo
- Eu, Gavril, dă drumul.
- Stai că nu ştiu unde-s cheile, stai... Şi mă ţine la geam mai mult
timp.
~n cele din urmă se aprinde lampa şi aud că se deschide uşa. Vreau să
intru pe cele două scări, să merg la uşă, să intru înăuntru. Când am păşit pe
a doua scară, să intru înăuntru, m-am pomenit cu o lovitură ca de trăsnet în
cap. Ce a făcut Ion S-a îmbrăcat, a luat o greutate de cântar în mână, de
două kilograme, şi când eu am intrat, el m-a lovit în moalele capului; eu am
căzut pe brânci. El, peste mine şi a plecat. Eu am trecut cu mâna peste
creştet, am simţit că-i ud. ~n casă lampa aprinsă, uşa deschisă. Când intru în
casă, îmi văd mâna plină de sânge. Soţia mea stătea cu mâinile încrucişate
în faţa pieptului, în capotul acela pe care i l-am adus eu. Decoltată, sânii
aproape că i se vedeau. Nu am întrebat nimic. Am scos cuţitul şi i l-am
înfipt în burtă. Ea s-a prins cu mâinile amândouă de burtă şi a ţipat. Am
scos cuţitul şi l-am băgat între sâni, în piept. S-a prăbuşit jos. Am văzut că a
mai căscat de vreo două ori şi a murit. M-am dus, am deschis uşa la copii.
Copiii dormeau frumos, liniştiţi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Am trecut peste ea şi m-am dus repede la tren. Am luat trenul spre
Bucureşti. Am sosit dimineaţa. De acolo, căci ceva bani la mine aveam,
mi-am luat bilet spre Timişoara. Am umblat prin judeţ încolo şi încoace,
prin sate, şi am găsit de lucru la un neamţ. Neamţul a spus:
- Am foarte multă nevoie de un om la lucru. Am pământ şi am
nevoie mare.
Era timp de vară. I-am spus aşa:
- Dle Şmil, eu nu am nevoie de bani.
- Cum Atunci pentru ce lucrezi Pentru pâine, pentru cereale,
boabe
- Nu. Să-mi dai o cămară, undeva, să dorm, mâncare şi să-mi procuri
un revolver cu cinci cartuşe. Cât vei spune mata, atât voi lucra pentru ele,
până le voi plăti...
- Bine!, a spus neamţul.
Şi l-a angajat. Dormea într-o cameră, aproape de bucătăria din curte.
Era curat, mâncarea era bună şi suficientă, iar Gavril muncea mult, era
foarte muncitor. Neamţul era deosebit de mulţumit de el.
Au trecut multe luni, vreo şapte luni. Era spre toamnă, într-o
duminică, neamţul a făcut o masă mai deosebită, îl chemă la masă.
întotdeauna mânca cu el la masă. Mă cheamă la masă, îmi spune şi am
văzut că de data asta e ceva mai deosebit. Mâncăm noi şi neamţul îmi zice:
- Gavril, tu ai plătit de mult pistolul. Eu ţi l-am procurat. L-ai plătit
de mult. }i-l dau şi-ţi voi da şi nişte bani diferenţă. Am o rugăminte: rămâi
la mine.