Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
vânători de partizani. Fără să fie înştiinţat, doi dintre securişti au urcat în
podul şurii şi au stat acolo timp de două săptămâni. Asta am aflat nu
demult, după ce Vasile a murit, în anul 1991, într-o convorbire cu Valuca,
deci după zeci de ani. Mi se confirma, în urma acestei convorbiri, o
informaţie de demult, pe care voi insera-o aici. După ce m-am eliberat din
închisoare, am mers la o bună cunoştinţă a noastră, Gheorghe Procopciuc al
lui Lazăr. Soţia lui mi-a spus aceste lucruri interesante: „Eu mergeam
deseori la unchiul meu Vasile Vatamaniuc al lui Artemie, la casa lui care
(la vremea pe care o evocăm, era vecină cu casa lui Vasile Zaremba). Eram
copilă şi mergeam prin grădinile din preajmă, după fluturi, după căpşuni, şi
am auzit nu o dată şoapte în podul şurii lui Zaremba. Am aflat că acolo erau
nişte miliţieni despre care, desigur, atunci nu ştiam ce caută şi ce anume
vorbesc încet, plictisindu-se cât e ziua de lungă şi muţind odată cu lăsarea
serii. Am aflat, mi-a spus atunci Despina Procopciuc, că pe dumneata te
aşteptau miliţienii..."
Valuca, în convorbirea pe care am avut-o, adăugă:
„Aşa de tare mă temeam că vei veni pe neaşteptate acolo şi că va fi
foc şi moarte! Dumnezeu ştie ce se putea întâmpla, putea să ia şura foc şi să
te împuşte..."
Extraordinar! - astfel zic şi acum, apăsat. Ce m-a oprit să nu merg în
acele zile la Vasile Căci foame îmi era, zile de-a rândul am răbdat foame,
încât mâncăm muguri, frunze; cum, cine mi-a şters atunci din creier numele
lui Zaremba şi m-a oprit să nu dau buzna peste pândarii înarmaţi!
C.H.: „Semnalul" care v-a protejat e, după cum aţi subliniat, mai
presus de înţelegere. Sfântul Atanasie cel Mare astfel zice: „Faptele
săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire şi
mai presus de fire".
Gv.V.: „~ntoarce-te acolo unde ai pierdut şi pleacă de-acolo unde ai
reuşit", zice un proverb grecesc...
Desigur, trebuie redus numărul mare de întâmplări dar, dacă am
îngăduinţă, memoria mă împinge să mă întorc la un episod de o anumită
savoare.
Eram în comuna Marginea, la un cetăţean pe care îl chema Ion
Hriţcan. El nu a suferit arest, pentru că eu nu l-am descoperit, fiind o
împrejurare favorabilă. L-a acest Hriţcan m-a dus Ion Mihailescu, zis Picior
de Oaie. Era în primăvara lui 1955 - lapoviţă, ninsoare, vreme urâtă, când
soare, când cer tulbure, ca la început de primăvară. Stăm în pod şi priveam
uliţa care mergea spre Volovăţ; casa lui Hriţcan era ultima pe acea uliţă.
Supravegheam zona cu maximă prudenţă, cu ochii treji în găurile
scândurilor. Ce văd într-o zi Un agent fiscal ducea o vacă de funie. Un
ajutor, în urma lui, mâna rumegătoarea şi, după aceştia, cu un copil în braţe,
numai în cămaşă, o femeie plângând se ruga de zbir să-i lase vaca până
61