Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
câştigat o calificare ce mi-a adus un venit - pe lângă cei opt sute de lei pe
care îi primeam, mai adăugam încă o mie de lei, de la două blocuri din
spatele Intercontinentalului, unde asiguram apa caldă în timpul iernii.
Calificarea de fochist era şi o legitimaţie peste care Securitatea nu a putut
trece nepăsătoare. Acest document mi-a înlesnit angajarea la fabrica de
pâine unde, după cum se ştie, nu am lucrat prea mult. Dar ce e de
consemnat de acolo Iată ce: într-o zi mă întâlnesc într-un magazin cu
maiorul Popescu, însoţit de doamna sa. Maiorul care mă arestase de multe
ori mă interpelă mirat:
- Ce mai faci, Vatamaniuc
- Bine, dle maior.
- Unde mai lucrezi
- La fabrica de pâine, îi răspund eu, convins că îmi ştia locul.
- Aăă, mănânci pâine caldă!
- Şi la propriu, şi la figurat", îi răspund sec.
Să notăm că în această unitate eram la datorie în anul cutremurului,
în 1977. Grozav eveniment... Ţipau sus femeile lângă cuptoare, una căzu
lovită la picior; o bucată de plafon ieşise în afară, schimbul nu a mai sosit,
m-am întors pe jos acasă, uimit de dărâmăturile hidoase ale oraşului, de
trâmbele de praf, de lumea panicată. Vecinii mei erau afară: „Ce e aici", îi
întreb. „E bine tot, la noi nu s-a întâmplat nimic", mi s-a răspuns. Am
descuiat încet locuinţa, cu grijă să nu se dărâme ceva. Gazul nu mirosea,
am aprins lumina, pe jos erau fulgi de var desprinşi din tencuială. Nici un
obiect nu era la podea, în afară de un vultur împăiat pe care îl aveam din
Bucovina, răsturnat sub piedestalul de mesteacăn.
C.H.: Eraţi singur în Bucureşti
Gv.V.: Atunci eram singur, soţia era la ţară...
C.H.: Aveaţi deja o... familie
Gv.V.: Trebuie să deschidem un capitol nou, o nouă povestire. Pe
scurt spun atât doar: dacă în Bucovina mi-am ratat tinereţea şi sentimentele,
în Bucureşti mi-am schimbat radical existenţa. Aici m-am angajat pe un
drum complet nou... Aveam 24 de ani când am plecat în munţi, 30 când am
fost prins şi 40 când m-am eliberat. La 42-43 de ani m-am căsătorit. Eram
la Grupul III construcţii, în sectorul 3, strada Doamnei. Acolo, în 1976, am
cunoscut-o pe doamna Geta, pe cea care mi-a devenit soţie. Ea era angajată
la Cooperativa invalizilor „Metalica", avea biroul unde şi grupul amintit îşi
avea birourile. Am zărit-o acolo când mă retrăgeam noaptea la adăpost;
mi-a plăcut chipul ei distins, dar ştiam prea bine că omul nu trăieşte doar
din dimensiunea fizică şi era necesar să ne cunoaştem mai bine. O femeie
de serviciu, ţigancă, Ioana, mă cunoştea şi am rugat-o să-mi facă legătura.
- O cunosc, dar ce ochi aveţi, domnule! O bună doamnă e, o cunosc
foarte bine, îmi zise ţiganca.
271