Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

190
Constantin Hrehor
mănăstiri Teodoreni (nume dat de voievodul Teodor Movilă ce i-a fost
ctitor), a recitat, f\ră nici o reţinere sau prudenţă, poezia mea «Străinul».
Securitatea a recepţionat aceasta ca pe o propagandă subtilă împotriva
regimului. De aceea venise colonelul Munteanu la Gherla, în timpul
anchetei, după ce mi-am dat seama ce urmăreşte, am negat că aş fi autorul
ei, spunându-i că în situaţia respectivă mulţi creatori se folosesc de
pseudonime şi este posibil ca să se fi folosit de numele meu. Cam acelaşi
răspuns l-a dat şi Nicu Seliuc.
După doi ani, la 24 august 1960, am fost pus în libertate la expirarea
condamnării de zece ani muncă silnică. Ajuns acasă, am aflat că Nicu
Seliuc nu se eliberase în 1958, când expira termenul condamn ării, ci a fost
internat pentru încă trei ani în lagărele de muncă forţată din Periprava şi
Răchitoasa, eliberându-se abia la o lună după mine.
De dragul literaturii am frecventat cenaclul literar «Nicolae Labiş»
din Suceava, care, din păcate, după zece ani de la eliberare, după nişte
înscenări tipic bolşevice, mi-a adus a doua condamnare de 6 ani închisoare.
Astfel, la 24 ianuarie 1970, la rugămintea conducătorului literar din
Suceava, Radu Mareş, un romancier de talent şi probitate civică, m-am
programat să citesc din creaţiile mele câteva poezii în cenaclu, selectate de
el. L-am avertizat să nu le publice, să nu-mi facă vreun comentariu pozitiv
în presă, căci eram sever supravegheat de Securitate. Neţinând cont de ceea
ce i-am spus, entuziasmat, m-a comentat cu aprecieri elogioase în ziarul
local «Zori Noi» la rubrica «Agenda cenaclului literar Nicolae Labiş» în
data de 4 februarie 1970. A doua zi a fost vizitat de-un ofiţer superior de
Securitate acasă, ameninţat şi dat afară din serviciu pe motivul că, prin
atitudinea sa, promovează un bandit înrăit, care a luptat împotriva clasei
muncitoare. Din acel moment Securitatea a început să-mi alcătuiască,
printr-un scenariu cunoscut, un nou dosar penal din care să se înţeleagă că
am devenit iar un pericol social.
La 4 iunie 1970, când suportam devastatoarele inundaţii în nordul
Moldovei, cu mandat eliberat de procuratura militară, doi ofiţeri de
securitate, maiorul Teodor Guşiţă şi maiorul Dorneanu, mi-au făcut
percheziţie la domiciliu, confiscându-mi tot ce-au găsit scris de mine. De la
acea dată au început să mă ancheteze în stare de aşa-zisă libertate, iar
manuscrisele mele au fost trimise spre o expertiză literară la Academia
Română. Rezultatul expertizei l-am citit când a fost finalizat dosarul, în
urma expertizei literare efectuate la cererea Ministerului de Interne se
spunea că «~n majoritatea poeziilor produse de Vasile Pânzariu se observ ă
talent şi sentimente plăcute când tratează subiecte din natură, dragoste,
familie, naţiune. ~nsă trecând la poezia ce are un caracter social, reiese clar
că-n ele sunt idei şi atitudini antisociale». Erau trecute şi titlurile celor şase
poezii incriminate; cele două referinţe semnate confirmau că impresiile