Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
pe toţi săraci, iar Viorica mi-a spus astfel, după ce am răscolit puţin
memoria momentului: „Cei zece ofiţeri au coborât în beci, la lumina lămpii
pe care o ţineau în braţe, când li s-a spus: «nu e aici, e în beci, în gaură.»
între cei zece erau căpitanii Comarniţă, Popescu şi Munteanu. Ultimul ştiu
că se travestea şi lucra în echipa de ţapinari, foarte pornit să ne prindă. Ştiu
aceasta de la muncitori..."
C.H.: Eraţi într-o strâmtoare inedită, cum aţi trăit acest impact
Gv.V.: O stare de tensiune de nedescris... Cei zece ofiţeri au intrat în
beci. Unul dintre ei, un locotenent mic de statură, era îmbrăcat în hainele
lui Marciuc! Purta pălărie, cojocul primit de la Ţinu... Cum am precizat,
toţi aveau bascheţi în picioare. Unul a venit şi a lovit pietrele de la gura
peşterii mele; le-a atins cu piciorul, gata de tragere. Căpitanul Comarniţă
însă a ordonat: „Nu trage!"
Furişându-se pe lângă perete, unul a venit şi m-a apucat de mâini;
după ce m-a înşfăcat, foarte abil, mi-a strigat scurt:
- Vatamaniuc, să nu tragi, că eşti pierdut!
Drept este că într-adevăr nici nu mai puteam să trag în acel moment;
ceva mai înainte, în secundele acelea, când zăream ceva între pietre, aş fi
putut trage dând pietrele la o parte, dar s-a pus la punct o şmecherie
poliţienească: Nicu, soţia şi un copil erau înaintea gropii şi automatul meu
nu i-ar fi putut evita. Securiştii stăteau grămadă în alt loc, unghiul mort numi
permitea un atac... ~n fine, aveam la îndemână alternativa de a mă
sinucide. Dar, să vedeţi, ziarul din 18 octombrie, din acea zi de neuitat, ziar
pe care l-am citit, spunea clar că, prin decret, criminalii de război se vor
pune în libertate. Ştiam că şi fratele meu Ion, venit din închisoarea de la
Piteşti, condamnat pentru înaltă trădare, va fi liber. Mi-am zis atunci,
provocându-mi luciditatea la maxim: nu mă împuşc, am să scap!
Am căzut fulgerător în neştiinţă, lovit cu un pistol în cap. Când
m-am trezit, stăteam sub genunchii a doi zdrahoni care îmi percheziţionau
buzunarele. Automatul, de-acum, era în mâna lor. Despre toate lucrurile
amărâte câte le-am avut am fost întrebat, dar, interesant, despre un obiect
pe care mi l-au găsit într-un buzunar nu am fost întrebat niciodată. Nu ştiu
cine mi-a dat odată un pic de vată atinsă de relicvariul Sfântului Anton,
vată păstrată într-un tubuleţ argintiu, de mărimea unui cilindru pentru ruj.
Eu am avut evlavie la Sfântul Anton, mari descoperiri prin postul din zilele
de marţi. Şi să vedeţi, în zi de 18, marţi, au căzut fraţii Chiraş, în zi de 18,
marţi, am fost încercuit cu foc în Bâtca Corbului şi, iată, acum, tot zi de
marţi, în 18 octombrie...
Cum am zis, despre acest obiect nu am fost interogat. Despre Biblie, da.
- De unde o ai, am fost întrebat, căci voiau să afle gazdele. Şi la fel
despre haine, pufoaice, cămăşi... Nu ştiu unde s-a pierdut acel cilindru, dar
ştiu bine că cineva, la percheziţii, şi l-a însuşit. Şi bine a făcut...
157