Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

192
Constantin Hrehor
Gv.V.: Nu era una mai uşoară decât alta, căci toate făceau imposibil
accesul la libertate, dar programul avea totuşi unele deosebiri. Unele
determinate de evenimente ori de momente. Spre exemplu, după ce
colonelul Aurel Saţiu de la Securitate, a fost omorât de legionari, în
închisori s-a instalat o teroare de nedescris.
Josnică, inumană, era bătaia. Şi aceasta, tot cu program. Când ni se
părea că libertatea e pe aproape, atunci apăreau în uşi, pe neaşteptate, călăii
care îşi consumau nervii, energia, în cumplite bătăi. Din pricina plictisului
dus la ultimele limite, insuportabil, am inventat în celule jocul de şah. Ne
făceam piese din minuscule bucăţele de pâine uscată, la care renunţam pe
rând; pentru piesele colorate foloseam carbocilul pe care îl primeam de la
medici, cele albe erau din pâine; câmpul cadrilat îl coloram cu albastru de
metil, foloseam o pânză, o cârpă. La percheziţii ni se luau Jucăriile" şi,
într-o săptămână, le făceam din nou. Erau zile şi mai lejere între cele grele,
când, ascunşi în unghiul mort al celulei povesteam diverse lucruri, aşezaţi
pe paturi, dar şi ceasuri oribile, când gardienii, turbaţi, sălbatici, ne scoteau
afară cu ciomegele şi ne loveau ca pe vite, unul după altul. De la
pseudorelaxare la teroare era o distanţă care nu se putea calcula...
C.H.: Până a ne vorbi câteva clipe şi despre reeducare, căci nu
puteam trece peste această culme a invenţiilor omenirii, să ne întoarcem la
viaţa din închisoarea de la Botoşani, căci am întrerupt relatarea tocmai
când, după ce v-a adus duba-tren de la Jilava, gardienii vă aşteptau, cu tot
protocolul, la gară...
Gv.V.: Da, erau trei gardieni; ne-au însoţit, pe jos, din gară până la
închisoare. Era lapoviţă, frig, noroi. Beteag, păstrându-mi aceeaşi ipostază
de om paralizat, cu lanţurile zornăind după mine, am rămas mai în urmă,
mă deplasam mai greu. Gardianul strigă:
- Duceţi-vă, mă, unul şi ajutaţi-l şi pe nenorocitul ăla!
- Sunteţi deţinut politic mă întrebă ajutorul meu.
- Da, îi răspund.
- Pentru ce mă întrebă prietenos, insistent oarecum.
- Am fost partizan în munţii Bucovinei.
- Aaa! Sunteţi cu Motrescu...
- Da, îi răspund fără nici o împotrivire.
- E prins. Am stat de vorbă cu soţia lui la Iaşi. Era arestată, iar când a
ieşit la plimbarea acordată în detenţie, după câţiva paşi, a spus că Vasile
Motrescu e arestat.
Am ştiut pentru ce am fost adus la Botoşani, pentru confruntări. Mi-a
mai trecut mâhnirea, căci până la această informaţie îmi tot ziceam că voi fi
împuşcat. Când am intrat în închisoare, am văzut cele trei-patru pavilioane
în care a funcţionat cândva o mare unitate militară, un regiment de
infanterie, apoi o şcoală de subofiţeri. Aveam la mine o sacoşă, păşeam