Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

200
Constantin Hrehor
după vânzătorul Iuda.
Părintele Casian a fost îmbarcat într-o noapte din anul 1958 într-o
maşină a Securităţii, lăsând timp de cinci ani totul în seama lui Dumnezeu.
~n închisoare slujea sfânta Liturghie, cu pâine şi cu apă, convins permanent
că Dumnezeu pe toate le poate schimba într-o clipă, că pâinea Trup se face,
iar apa - Sânge, sfântă Euharistie. S-a eliberat în iulie 1963, executând încă
doi ani de domiciliu forţat la Rădăuţi. Din 1965 a slujit la Suceviţa până în
1986, ridicând prestigiul locului la cote nebănuite, fiind căutat de
credincioşi din diferite locuri, inclusiv de mai tinerii ofiţeri, judecători,
profesori şi chiar oameni din Securitate, cărora le oficia în secret slujbe,
spovedanii, botezuri şi cununii. Un om muncitor şi un intelectual de un
optimism şi de o cuprindere afectivă cum nu se nasc oriunde şi oricând a
fost părintele Casian. ~n procesul politic care a avut loc la Şiret, în 1958,
păstorul vertical Casian Bucescu a spus aceste cuvinte memorabile,
răspunzând acuzaţiilor că ar fi sabotat ordinea socială comunistă şi că a
făcut jocul politic al imperialismului: „Nu am făcut parte din nici un partid
şi nu am sabotat politica şi economia României, slujind interese străine.
Toată viaţa am slujit Biserica lui ~isus Hristos, urmând regulile şi
învăţăturile mamei poporului românesc". Replica a fost pe potrivă,
„civilizată" ca şi doctrina timpului: „Mă, banditule, tu cum vorbeşti în faţa
completului de judecată". Părintele Casian a spus scurt şi exact ceea ce şi
Mântuitorul a spus în pretoriu: „Am spus numai adevărul!". La Suceviţa,
senectutea-i apostolică nu a fost luminată de înţelegerea care i s-ar fi
cuvenit, s-au găsit potrivnici, urmaşi ai semănătorilor de neghină,
colaboratori chiar cu ierarhii de sus, care l-au mâhnit profund şi l-au făcut
să se interiorizeze, să-şi înţeleagă sinele în această lume bântuită de
minciuni şi trădări, unde cei „mici de zile" şi „mari de patimi", după
cuvintele lui Eminescu, colcăie în gloria lor efemeră, uitând că slava e a
celor care rabdă până la sfârşit. La 17 noiembrie 1986 a trecut sub cununa
măririi, odihnind aproape de streaşină bisericuţei din Suceviţa.
Gv.V.: Foarte emoţionantă această pagină, un medalion de aur
scump! Preotul Bucescu ne-a învăţat cum să ne rugăm în comun, asta am
învăţat de la el în temniţă. Ce s-a întâmplat Eram împreună cu el în
rugăciune, unul lângă altul, în genunchi. Aşa ne-a spus: „Să fim toţi
laolaltă, un minut, că nu durează mai mult de două-trei minute rugăciunea,
dar nimeni să nu se gândească atunci aiurea, ci toţi deodată numai şi numai
la Dumnezeu. Şi toţi în genunchi!"
Odată, gardianul ne-a prins, iar după ce ne-a apostrofat ca un ateu ce
era, că închisoarea nu-i loc de întruniri religioase, l-a luat pe părintele
Casian, l-a dezbrăcat şi i-a aplicat douăzeci şi cinci de lovituri pe pielea
goală, pe spate. Să nu uit să spun că uneori eram siliţi, noi, cei din celule, să
ne alegem mărimile şi formele bastoanelor de cauciuc pentru a fi torturaţi;