Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Constantin Hrehor
~n post şi rugăciune, mă rugam: „Dumnezeule, dă-mi viaţă şi
libertate şi pe Nataliţa de soţie". Până am întâlnit-o pe Nataliţa, rugăciunea
era mai scurtă, ceream Domnului numai viaţă şi libertate...
...Dumnezeu mi-a dat şi viaţă, şi sănătate, că sunt astăzi viu, după
zeci şi zeci de ani de încercări. Dar pe Nataliţa nu mi-a dat-o de soţie! Şi
iată că am să spun de ce l-am rugat eu pe Dumnezeu să mi-o dea de soţie.
Pentru că am făcut cu ea şi o cununie stranie, unică. Acest deget mic mi l-
am tăiat şi falanga înroşită cu sângele meu, care avea împrejur un inel roşu,
i-am dăruit-o ei. Am spus: „Nataliţa, în faţa lui Dumnezeu, nu la biserică în
faţa unui preot, noi ne-am cununat astăzi". Am plâns şi eu şi ea, ne-am
îmbrăţişat şi am rămas cununaţi în faţa lui Dumnezeu. Astfel, cinci ani
Nataliţa a fost alături de mine şi eu lângă ea, cu gândul, cu inima, cu toată
fiinţa mea. De acum nu mai aveam nevoie să mai merg pe la alte gazde
prea mult, deşi am căutat s-o menajez, s-o cruţ, ca nu cumva s-o descopere.
N-o foloseam prea mult ca gazdă, dar să ne întâlnim simţeam mare nevoie.
O rugam să fie atentă, să nu fie suspectată de cineva, îi scriam să vină la
zmeură, ne întâlnim la S1, îi spuneam, îţi iei ceva pentru zmeură sau pentru
fragi. Eu îi culegeam fragii sau zmeura, ea venea la întâlnire, îmi aducea
mâncare mai multă. Stăm toată ziua pe pătura mea jos şi seara îi puneam
zmeura sau fragii în vas şi pleca. Mama ei n-o lăsa:
- Ai fost, fată, la muncă, la sapă, la câmp. De ce nu te odihneşti
- Mă duc la zmeură, după aceea mă voi odihni..."
~mi amintesc aici câteva versuri care se potrivesc:
„Cu cofiţa subţioară Iat-o c-a ajuns în codru -
Ghimpii rugilor să-ndure Codru-i rar şi plin de soare,
A plecat Ileana-a Voinei
Pretutindeni numai murmur
De cu zori să strângă mure. Numai şopot de izvoare.
130
Şi Ileana se tot pleacă
După fiecare mură
Impărţindu-le-n dreptate:
Una-n cofa, şapte-n gură...
Dar, deodată, la răscruce,
Dintr-o rarişte de tei,
Uite-aşa, pe nesimţite,
Iese Dinu-n calea ei.
Un flăcău frumos e Dinu,
Blând la grai, iar vorba-i rară,
Vânător fără pereche
Şi voinic din cale-afară.
Dornic o cuprinde-n braţe