Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

166
Constantin Hrehor
- Ce faceţi, domnule colonel, cu ce vă ocupaţi
- Nu sunt colonel, sunt profesor, mi-a răspuns răspicat.
- Nu, eu ştiu că sunteţi colonel. Dacă sunteţi, totuşi, profesor, e şi
mai rău, pentru că otrăviţi sufletele tinerilor cu otrava comunistă. Ştiu ce
propagandă se face, cunoaştem cum este otrăvit poporul acesta. Veţi
răspunde legal înaintea unui tribunal!
Fata era speriată, avea vreo şase ani; doamnele erau de asemenea
timorate. Am dezlegat rucsacul, am scos cuţitul şi am tăiat o bucată de
colac pe care i-am dat-o fetiţei...
Iată ce am câştigat dacă m-am purtat omeneşte cu familia
„profesorului"! Şi mi s-au găsit şi alte fapte care aveau greutate salvatoare.
„Acestea, însă, nu-l absolvă de faptele deosebit de grave", s-a spus.
Avocatul, un evreu, era pus din oficiu.
- Vreau să-mi daţi voie să vorbesc în apărarea mea, am cerut.
- Da, vei vorbi.
~n apărarea mea am vorbit astfel:
- ~n ceea ce priveşte plecarea mea în munţi, declar că a fost din cauza
autorităţilor. Ştiindu-mă nevinovat, eu n-am vrut să plec în Rusia cum au
fost duşi foarte mulţi ofiţeri şi subofiţeri de jandarmi, care au murit prin
închisori. Acesta este motivul că am fugit şi m-am ascuns în munţi. Faptul
că am tras, domnule preşedinte şi onorat tribunal militar, spun că la
autoapărare trece şi un piţigoi: dacă îl prinzi, el te ciupeşte ca să scape. Am
tras aproape instinctiv, după ce am tras mi-am dat seama. Când am văzut
ridicat automatul şi că posesorul lui mă ocheşte, având automatul în mână,
am recurs la arma pe care am avut-o. Am ridicat şi am tras. Spre
nenorocirea sa, victima a căzut. Am dat să fug ca să nu trag şi în ceilalţi
doi. M-a prins câinele de picior. Am împuşcat şi câinele şi am fugit.
Am terminat cuvântul de apărare, a terminat şi procurorul şi s-au dat
sentinţele:
Motrescu Vasile: în contumacie, condamnat la moarte prin
împuşcare şi confiscarea averii; Vatamaniuc Gavril: tribunalul nu-l
condamnă la moarte, ci la muncă silnică pe viaţă, confiscarea averii şi doi
ani pentru..., trei ani pentru..., patru ani pentru..., dar conform legilor va
executa pedeapsa cea mai mare - munca silnică pe viaţă.
C.H.: Era o licărire de speranţă, totuşi, când v-au spus aşa
Gv.V.: Niciodată.
C.H.: Era un semnal care totuşi vă întărea.
Gv.V.: ~ntărirea era speranţa în Dumnezeu, ştiam că nu va putea, nu
va fi să rămână comunismul mult timp, cu hoardele sovietice în inima
Europei. Au căzut multe altele, dictatura otomană, ocupaţia romană. Toate
imperiile s-au dărâmat, se va dărâma şi robia roşie. Când ştii un pic de
istorie, când ai un pic de nădejde în Dumnezeu, ai un suport moral. Când