Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
dus printr-un talcioc, m-am uitat. Am avut apoi întâlnire. Ne-am dus la un
restaurant şi am mâncat, doamna a plătit, într-un restaurant foarte frumos,
eram singuri. Doamna, căci trebuie să vă spun, avea o problemă în familie,
plângea şi mi se confesa. De multe ori am ajutat-o. ~ntre timp au intrat doi
ţipi, cu un aparat de filmat şi au filmat pe acolo, se făceau interesaţi de
local, dar ne-au filmat pe noi. La început n-am bănuit, era frumos locul,
lambriuri, zorzoane, extraordinar de frumos. Doamna a plecat, eu am
rămas. Mi-am luat un bilet ca să merg până într-o localitate de graniţă,
aproape de sârbi. Dacă am văzut că după mine este un domn, mereu după
mine, m-am eschivat şi am aruncat biletul la un coş de gunoi. M-am dus în
oraş cu domnul după mine. Am intrat după un colţ, am găsit o frizerie şi
repede m-am strecurat acolo. Domnul a trecut, era lume multă, am ieşit din
frizerie, după colţ, şi m-am pierdut. Trebuia să vin înapoi la Bucureşti, dar
cu trenul. Mi-am rezolvat problema la Timişoara, cu doamna respectivă, iar
acum trebuia să mă întorc la Bucureşti. La gară, când să-mi scot bilet de
Bucureşti, m-a luat în primire o femeie; vorbea ruseşte, se repezea după
mine să nu mă piardă pentru nimic în lume. Am scos bilet pentru Bucureşti
şi mi-am zis: „Las' că ţi-o fac eu ţie!". Am ieşit în faţa gării, ea se ţinea
după mine. Sosi un tren în gară; repede am sărit în el şi, pe uşa cealaltă,
peste nişte vagoane, m-am dus şi ea m-a pierdut. Am stat ascuns după alte
trenuri, îmi plăcea să-mi bat joc de agenţi, n-aveam altă treabă. Deşi s-a dat
alarma şi am fost dat pierdut, când sosi ora de plecare a trenului spre
Bucureşti, în gară, doamna şi încă doi domni m-au luat în primire. M-am
urcat în trenul de Bucureşti, domnii s-au instalat în uşile trenului. Aşa m-au
călăuzit până la Bucureşti, îmi pare şi astăzi rău că nu mi-am bătut joc şi de
acei doi, trebuia să fi deschis geamul, iar la Craiova să sar; puteam merge la
fratele meu, stăteam la el o săptămână şi astfel Vatamaniuc era pierdut pe
drum. Am coborât în gară la Bucureşti; din Timişoara mi-am cumpărat o
scurtă de fâ[, foarte bună şi frumoasă, bună împotriva apei. Aveam în
servietă o pâine şi două cutii de conserve. Când am coborât din tren, m-am
pomenit înşfăcat de mâini cu putere mare. Doi plutonieri îmi suceau
mâinile strigându-mi:
- Hai cu noi, că eşti băiat bun.
Astea au fost cuvintele lor. M-au dus la miliţia gării. M-au băgat
acolo, unde am intrat fără frică. Doi domni, unul înalt şi unul mai pirpiriu,
civili amândoi, m-au luat în primire:
- Cum te numeşti dumneata
- Vatamaniuc Gavril.
O, Doamne, în câte mii şi mii de locuri s-a pomenit şi scris numele
meu! Mă interoghează în continuare:
- De unde vii dumneata
- De la Timişoara.
281