Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
Nevoie de el n-au mai avut niciodată pentru că, între timp, s-au
introdus în Siguranţă tineri cu ceva şcoală; cei cu liceu, dacă se găseau, în
doi ani deveneau cadre, ofiţeri veritabili de miliţie, de securitate, care îi
înlocuiau pe cei de pripas, ocazionali.
Am spus ce a făcut Gherase, ce-a făcut Bălănescu. Să vedem ce-a
făcut Ion Vrânceanu! El a stat doi ani ascuns, din 1942 până în 1944, prin
păduri. ~n '44, cu vreo două-trei luni înainte de 23 august, ruşii au paraşutat
în Munţii Vrancei un număr foarte mare de paraşutişti, conduşi de un
colonel numit Ludmila, o rusoaică socotită de ei deosebit de bine pregătită
pentru această misiune. Era comunistă, verificată şi, mă rog, versată. Avea
o misiune specială în spatele frontului. Regula era ca avionul să facă o
roată, să-i lanseze şi să cadă în cerc. Toţi trebuiau să se adune la mijloc
pentru a se întâlni. Instrucţiunile erau în felul următor: ai căzut, iei paraşuta
repede şi o îngropi sau îi dai foc, să nu rămână la vedere nici un
semnalment.
Ludmila a căzut într-o pădure de fag, paraşuta s-a agăţat în crengile
unui copac şi a stat spânzurată acolo un timp. A scos cuţitul, a tăiat
frânghiile şi a căzut; şi-a scrântit un picior şi nu s-a putut duce la întâlnire.
Umblând, hălăduind prin pădure, Ion a găsit-o pe Ludmila. Ludmila a vrut
să-l împuşte.
El a vorbit câteva cuvinte ruseşti, pe care le ştia din Rusia, s-au
înţeles. Ion a văzut despre ce e vorba, s-a dus în sat noaptea, a adus nişte
unt de oi, i-a pus piciorul în nişte aţele, l-a înfăşat. Ludmila a rămas uimită
că românul nostru o îngrijeşte de parcă ar fi sora lui sau o româncă
luptătoare. S-a ataşat de el, au stat luni de zile împreună. Mai mult, Ion îi
aducea mâncare şi informaţii de care Ludmila avea nevoie: cum merge
frontul, care e situaţia politică de care depindea şi viaţa ei.
~ntr-o bună zi, Ion îi spune:
- Ludmila, România a ieşit din război. S-a aliat cu Rusia. Pe la noi,
pe şoseaua Vrancei, trec ruşii, trupe sovietice.
- Uu! Haraşo!, exclamă Ludmila. Ivan, adevărat ce spui
- Adevărat.
- Hai să văd.
Avea binoclu la ea, era dotată cu tot ce trebuie. S-a dus cu Ion în
marginea pădurii, s-a uitat, într-adevăr, trupele sovietice treceau pe şosea, îl
cuprinde pe Ion, îl sărută şi îi spune:
- Ivan, eu am să mai vin pe la tine. Ştiu unde stai. Am să vin
numaidecât...
Şi Ludmila a plecat, s-a dus la ai ei.
După vreo câteva luni, într-o zi, o maşină mică, verde, a oprit în faţa
casei lui. Din maşină au coborât vreo doi ofiţeri ruşi, un ofiţer român şi
Ludmila.
227