Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

250
Constantin Hrehor
iertare mănăstirii, schitului de călugări, poate fi înţeles ca o expiere a unei
conştiinţe încărcate...
C.H.: „~n orice organizaţie, întotdeauna va fi o persoană care ştie ce
se petrece. Această persoană trebuie concediată." (Legea lui Conway). ~n
cazul de faţă..., concedierea definitivă, se pare că şi din memorie îl scoate.
Gv.V.: „Să ne iertăm reciproc prostiile, este prima lege a naturii",
zicea moralistul Voltaire...
C.H.: După eliberarea din temniţe, după cei nouă ani de viaţă austeră,
cum v-aţi văzut faţă către faţă cu Vasile Marciuc
Gv.V.: Voi răspunde sincer, ca şi la celelalte întrebări. Era anul
1964, în luna august, cu o zi înainte de Schimbarea la faţă, hramul
mănăstirii Suceviţa. Când am ajuns la Rădăuţi, conform regulamentului,
m-am prezentat la Securitate. L-am văzut întâmplător pe Zaharia Brăilean,
factorul poştal din Suceviţa, un cetăţean care locuieşte în vecinătatea zonei
unde părinţii mei şi-au făcut casă. Cred că Zaharia, până a ajunge eu în
Suceviţa, a dus vestea întoarcerii mele între vecini, în familia mea. Eu am
venit pe jos, aproape douăzeci de kilometri, foarte încet, aşteptând să se
facă seară, să se lase întunericul. Era zi de august şi eu veneam îmbrăcat în
pufoaice, în hainele in care fusesem prins, zăcute în mucegaiul magaziilor
din închisoare. Eram cu capul descoperit şi mi-era ruşine să vin aşa în plină
zi. Am ocolit comuna Marginea, pe toloacă, păşind încet, atent. ~ntre timp
am văzut, pe câmpul Rădăuţilor, până a intra în Marginea, de două ori
maşina Securităţii. Ştiam cum au murit alţii după anii de celulă. Pe mine nu
aveau cum să mă lovească cu maşina, căci mă ţineam pe potecă, dincolo de
drum, gardat de copacii groşi din marginea şoselei. Ar fi putut doar să mă
împuşte. Am ocolit comuna Marginea, cum am spus, şi, prin spatele fabricii
de cherestea, încet, în plină 'nnoptare, m-am revărsat în poteca dinspre casa
prietenului Vasile Marciuc...
C.H.: Era prima adresă la care aţi intrat, după cei nouă ani de calvar
Gv.V.: Prima. Eram slăbit de-atâta închisoare, obosit de drumul pe
care l-am parcurs în arşiţă de august, îmi era dor de o cană cu lapte...
(Interlocutorul meu lăcrimează. - n.n.). Am intrat la Vasile într-o odaie
largă, cu laviţe rezemate de pereţi. Pe o laviţă sta Vasile, pe alta stăteau
copiii lui, Mitruţ, cel mai mic, şi Toader, cel mai mare. Nevastă-sa învârtea
mămăliga; când m-a văzut, a încremenit rezemată de sobă. Am dat mâna cu
toţi. Vasile m-a întrebat:
- Ce faci, Gavrile
- Bine, am scăpat şi eu, cu ultimul lot de la Gherla...
- Eşti sănătos
- Mulţumesc lui Dumnezeu, îi răspund.
- Eşti supărat pe mine
- Nu, nu-s supărat, pentru că aşa a dirijat lucrurile Dumnezeu, ca eu