Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

234
Constantin Hrehor
întoarce la rosturile noastre, bucurându-ne de libertate.
Este binevenită această intervenţie revelatoare. Prezenţa acestor
mărturii colaterale, dar aparţinând aceleiaşi teme, îmi susţine propriile
mărturisiri, îmi întăreşte convingerea că „durerea e universală, ca şi aerul,
ca şi lumina", cum inspirat ziceţi, că nu într-un anume loc se doare într-un
fel şi în alt loc în alt fel...
C.H.: Şi pentru că rugăciunea e salvatoare, încât „degetele de la
mâinile sihastrului - pe care le ţinea ridicate spre cer - deveniseră zece torţe
de lumină", cum excepţional vorbeşte părintele Sofian Boghiu, cel care „a
pictat şi a restaurat suflete" (B. Lupescu) şi a spus că „rugăciunile din
închisori... erau asemănătoare cu ale sfinţilor martiri arşi pe rug, care atunci
când clocotea focul sub ei, erau veseli şi mulţumeau lui Dumnezeu",
mărturisind că „adeseori s-a simţit mai bine în închisoare decât afară",
subliniind viaţa duhovnicească înaltă, creştină, având în vedere această
experienţă care i-a scos pe mulţi din deznădejdea iadului şi din iadul
deznădejdii, voi aminti aici o rugăciune semnificativă, o alcătuire
miraculoasă, scurtă: „Dă Doamne ca mâine dimineaţă să mă trezesc pe
perna mea", rostită în fiecare seară şi în miez de noapte de părintele
Manolache Dobrescu (n. la Buzău, absolvent al Facultăţii de Teologie din
Cernăuţi şi al Seminarului Universitar pedagogic, preot în Pietraru - Buzău,
Slobozia -comuna Grăniceşti, şi Mihoveni, Suceava, duhovnic delicat,
îngăduitor, spirit luminos, blând sfătuitor, de-o aleasă moralitate şi
responsabilitate sacerdotală). Părintele Dobrescu s-a întors de la Canal în
1954 şi după patru ani a fost aruncat din nou în temniţele nenorocite,
condamnat la zece ani pentru uneltire contra ordinii sociale; cei trei copii ai
săi şi doamna sa au fost alungaţi din sat şi din casa proprietate, priviţi de
străinii la care se aciuaseră ca „duşmani ai poporului" (v. pr. Vasile Irimia,
în „Vestitorul Ortodoxiei", l -15 febr. 1998 şi relatările preotului Viorel
Lazăr- Selim din Mihoveni). ~ntre anii 1958 şi 1964 a gustat din potirul
durerii temniţelor din Jilava, Aiud şi Gherla. Când s-a eliberat era doar „o
umbră de om", numai glasul şi ochii blânzi îl trădau ca fiinţă umană, între
ai săi şi-a luat viaţa de la început, a rămas până la moarte un copil cald, un
copil care nu ştie altceva să facă decât să iubească desăvârşit. Obsesia
arestării nu l-a părăsit însă, din pricina acestei stări era circumspect, nu prea
vorbea liber, îşi scria predicile. Cum bine îl descrie V. Irimia, „a fost omul
iertării şi al păcii", „mila şi iubirea au fost mereu lucrătoare în preoţia sa".
Păcat că s-a stins înainte de a se arăta, măcar teoretic, izbânda din '89. Şi eu
l-am cunoscut bine pe păstorul Manolache Dobrescu şi, din aceleaşi
motive, nu am aflat în anii dinaintea evenimentului din decembrie prea
multe despre viaţa sa din închisori şi despre părintele Gheorghe Coman,
tatăl Anei Blandiana, cu care a fost în aceeaşi celulă. E plină de tensiune,
de intimitate tragică rugăciunea părintelui Manolache, un mărgăritar scump