Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
lucruri şi, bizuindu-se mai presus de orice pe ştiinţă, vor să înscăuneze
dreptatea pe faţa pământului, călăuziţi numai de făclia minţii lor, fără a mai
purcede ca altădată în numele lui Hristos, ba mai mult încă, au răspândit
zvonul că nu există nici fărădelege, şi nici păcat. Şi aşa cum judecă ei
lucrurile, au dreptate: de vreme ce-l tăgăduiesc pe Dumnezeu, nu mai poate
fi vorba de păcat."
(Dostoievski)
„Sămânţă multă vei semăna în ţarină şi puţine vei strânge, pentru că o vor
mânca lăcustele. Vie vei sădi şi o vei lucra, şi vin nu vei bea, nici te vei
veseli din ea, pentru că o vor mânca viermii."
(Deuteronom 28, 38-39).
„Cu picioarele pline de noroi, ca Iisus pe Golgota, omul viu urc ă pe scara
mântuirii ducând cu el, parcă, tot greul pământului. Aceasta este de fapt
calea izbăvitoare în sens evanghelic sau, altfel spus, calea sufletului
renăscut din povara păcatelor."
(Alex. Horia)
C.H.: Să mai stăm o clipă pe prispa bordeielor. După ce le părăseaţi
le distrugeaţi
G.V.: Bordeiul era o construcţie strategică, îl foloseam până ce apele
se infiltrau în structura lui, primăvara. Atunci, de regulă, îl părăseam; iarna
nu aveam probleme. Dar pentru că dedesubt era cald şi deasupra zăpadă,
spre primăvară aveam necazuri. Acoperişul, însă, ca să fie rezistent, ca să
nu permită scurgeri, să picure înăuntru, îl făceam din bârne peste care
puneam scoarţă de brad, un fel de olane concave, pe care le desprindeam de
pe arborii căzuţi. O scoarţă o puneam cu scobitura în sus şi alta cu scobitura
în jos, aşa cum se pune ţigla semirotundă. Apoi un rând de cetină şi altele
de frunze. Frunzele asigurau izolaţia pentru menţinerea căldurii şi, totodată,
pe acoperişul puţin înclinat, fuga apei. Pentru ca frunza să stea presată,
presarăm pământ din cel rezultat de la săparea vizuinei, iar ici-colo plantam
brăduţi încât, astfel camuflat, bordeiul nu putea fi bănuit de nimeni, nici de
la cinci metri distanţă. Nimic nu indica prezenţa unor oameni acolo. Nu le
distrugeam, nici nu aveam cum. Aduceam foarte multe crengi uscate,
vârfuri de copaci rupţi şi făceam o grămadă (i se spune în partea locului
„lom"), iar crengile putrezeau şi nimeni nu ştia că acolo a fost un bordei.
Izvorul îl astupam într-un fel oarecare. Lucrurile pe care le foloseam acolo
le ascundeam în alte locuri tainice din pădure, de unde le luam în toamna
următoare. Primăvara, la jumătatea lui mai, ieşeam la suprafaţă. Se
dezgheţa pământul, venea topirea zăpezii, se infiltrau apele, bordeiului
începeau să i se umezească pereţii, nu de deasupra, ci din dreapta şi din
65