Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

102
Constantin Hrehor
fuge aplecat la cel de la vale, îi spune ceva şi revine la locul lui. Mult m-am
gândit ce i-o fi spus. Eu tocmai voiam să mă scol să plec pe locul unde au
venit ei, căci acolo era acum liber. Dar dacă mai sunt din echipaj şi eu fac
zgomot E pericol. Stau pe loc. Eu am crezut că i-a spus: „Când mă scol eu
să plec, să te scoli şi tu". Dar n-a fost aşa. L-a anunţat: „Fii atent că vine
banditul". Ei au auzit că vine cineva de la bordei. Au crezut că e partizanul.
Când colo, oho!, partizanul era mult în urma lor! Venea soldatul Mihai
Vălimăreanu cu câinele său, Afumatu, pe urma care mi-o luase de la
bordei. Ei n-au văzut, dar au auzit că vine cineva şi au anunţat: „Atenţie că
vine partizanul!". Când a apărut Vălimăreanu, eu l-am văzut. Aveam acum
trei în faţa mea. Avea automatul aşa, cu cureaua pe umăr, subsuoară, cu
ţeava înainte, avea mâna pe ţeava. Cu mâna stângă ţinea câinele de lesă.
Când a sosit acolo, câinele a adulmecat aerul. Au stat de vorbă. „Pe unde a
luat-o", întrebă Vălimăreanu. Cei doi i-au spus:
- Pe aici n-a trecut.
- Nu se poate, până aici m-a adus câinele.
- Pe aici n-a trecut, au răspuns cei doi soldaţi.
Cum a fost Acolo era o potecuţă şi eu am sărit peste aceasta, un
metru şi jumătate, iar câinele mi-a pierdut urma. Şi atunci Vălimăreanu, a
luat carabina, a dat drumul la câine şi a spus:
- Afumatu, urma!
Şi Afumatu a sărit peste potecă şi, adulmecând, a venit la mine:
- Ham, ham, ham, ham!
Se uita la mine şi lătra, se uita la stăpân şi lătra. Eu stăm cu şezutul
pe pământ, cu automatul pregătit, închipuindu-mi că Vălimăreanu se va
eschiva, făcându-se că nu mă vede. Mă uitam nemişcat şi la câine, şi la el.
Vălimăreanu a văzut unde latră câinele, a aruncat cureaua de pe umăr, a
dezasigurat automatul. Când să ducă la ochi arma, eu, cu o zecime, cu o
miime de secundă înaintea lui, am fost cu automatul la ochi şi am tras.
Vălimăreanu a căzut. M-am ridicat să fug, să nu fiu nevoit să deschid foc şi
pentru ceilalţi doi. Câinele m-a apucat de picior, m-a trântit jos, aşa cum
pun piedică fotbaliştii. M-am răsucit şi am împuşcat câinele. Am scăpat
astfel din capcana de la Bâtca Corbului. Având în vedere situaţia deosebit
de complicată, nu m-am mai întors sub brăduţul stufos, să-mi iau arma
Manlicher. Sigur, cum nu am tras în cei doi, care erau numai la un metru de
adăpostul meu, nu aş fi tras nici în Mihai Vălimăreanu dacă nu ar fi întins
arma spre mine. Acesta e preţul confruntărilor...
Schimbul de focuri a durat încă vreo două ceasuri, cu mare
înverşunare. Efectivul utilizat la această acţiune nu a fost mai mic de o
companie, asta însemnând o sută cincizeci-două sute de membri înarmaţi.
Cercul s-a desfăşurat pe un teritoriu destul de întins. Unitatea a fost
condusă de locotenentul major Gheorghe Caciuc.