Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

148
Constantin Hrehor
eliberarea mea.
După ce Marciuc a fugit din închisoare, după cum am subliniat, a
venit la noi, în munte, unde l-am prezentat la fraţi. Vasile a venit ca de la
arest, nu avea echipament pentru munte. Şi, mai ales, un articol absolut
necesar, pătura. Am stat împreună într-o noapte, într-o gropiţă, înveliţi
amândoi cu pătura mea. Dimineaţa, după o noapte de frig, când începuse să
cadă lapoviţă, zăpadă, pătura noastră era albită de fulgi. L-am asigurat că îi
voi procura o pătură din sat, că voi merge după alimente şi îi voi aduce
această învelitoare de la fratele meu Ion. ~n Suceviţa însă se pătrundea greu,
localitatea era extrem de bine păzită. Chiar cetăţenilor obişnuiţi, călători pe
drum, li se puneau diferite întrebări, li se cereau legitimaţiile. Eram atunci
în parcela Şoarecu, într-o zonă zisă „la Tcaciuc". Am hotărât să cobor în
Suceviţa în amurg, nu la miezul nopţii. Când am ajuns la punctul Preluci,
mi-am făcut un plan sever, să nu dau peste un post fix. Am evitat locul cu
iezer, mlaştina plină de broaşte zgomotoase, pe care probabil că au ocolit-o
şi pândarii, tocmai din cauza orăcăielilor care le-ar fi tulburat atenţia. Am
trecut un gard, prin mijlocul unui teren de cosit şi, pe lângă cimitirul
penticostal, lăsând în urmă un alt gard, trecând apa, am ajuns la Ionică, la
fratele meu. ~n marginea livezii mi-am zis: dacă mărăcinele - semnul - e în
gard, nu intru, merg la Varvara Zaremba, căci e mai puţin supravegheată şi
tot găsesc o pătură...
Iată ce s-a întâmplat! După ce am părăsit poteca s-o iau spre pădure,
pentru că ceva nu era în regulă în teren, fapt care m-a determinat să nu mai
merg la fratele Ionică, evitând deschiderea din poieniţă, numai la vreo cinci
paşi prin pădure, m-am pomenit cu trei inşi care, ridicându-se de jos m-au
somat. Era întuneric; eu eram obişnuit cu întunericul, vedeam bine noaptea
şi, totuşi, de data aceasta nu aveam mai mult de trei metri până la străinii
înarmaţi. Am apucat să dau cureaua deoparte şi să pun mâna pe automat.
Cel din stânga mea, unul înalt, a strigat scurt:
- Pune-1 jos!
- ~l pun, am răspuns şi m-am aplecat. ~ntr-o fracţiune de secundă,
mi-am croit un plan de salvare; am dezasigurat arma şi, fiind într-o situaţie
limită, din genunchi am început să trag. Şi ei aveau degetele pe trăgaci şi au
început să tragă. Dar ei nu aveau unghiul potrivit căci, primind foc de la
mine, nu au mai lăsat automatele jos, au tras în direcţia pe care eu eram
când stăteam în picioare. Treceau peste mine valuri de gloanţe, la un metru
de creştetul meu. Primind foc de la trei automate, am uitat să trag în dreapta
şi între timp celui din stânga, mai mic de statură, i s-a oprit încărcătorul,
clanţ, în gol. Repede a încercat să-l schimbe; în acest interval, extrem de
scurt, cu o maximă tărie, mi-am făcut raţionamentul: după ce acela îşi va
monta încărcătorul, îşi va da seama că ţeava armei trebuie înclinată, aşa că
am luat degetul de pe trăgaci şi m-am dat de-a dura, ieşind din foc. Armele