Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

156
Constantin Hrehor
visele-s după mulţimea gândurilor... Vorbindu-mi însă despre sărăcia casei
sale, despre copii, m-a impresionat, m-a convins şi am rămas. Securiştii,
între timp, şi-au pus la punct strategiile, şi-au îndreptat atenţia către
oamenii duplicitari. Ce s-a întâmplat Maşinile cu slujbaşii Securităţii au
mers spre Marginea, au oprit în faţa casei lui Constantin-Tinu Mih\ilescu.
Zeloşii, nu-i exclus să fi fost însoţiţi chiar de Vasile Marciuc, au trecut
dealul şi s-au oprit în zona casei lui Nicu Senegeac. Debarcaseră acolo o
companie, zece ofiţeri îmbrăcaţi civil. Au încercuit casa, au asigurat poarta.
Aveau în picioare încălţăminte uşoară, bascheţi, ca să nu provoace zgomot.
Astfel îmbrăcaţi fiind, nu răspândeau miros de haină militară. O mare
derută pentru simţurile mele încercate.
Am mers spre poartă, unde era un pom fructifer, un păr. Am văzut
ceva după poartă, oricum nu era părul; lună nu era ca să disting. Ca să mă
conving, deşi îmi aminteam că acolo nu am văzut niciodată un pom, am pus
mâna pe poartă şi am privit în jos. Am văzut doi ofiţeri ghemuiţi, în
genunchi, unul lângă altul. Nu era bine, m-am întors încercând să mă
ascund înăuntru. Pândarii au sesizat ceva, dar au crezut că e unul de-ai lor
şi au semnalizat: pssst! Am folosit acelaşi semnal şi am intrat în grajd, am
trecut în şură şi, intrând în beci, m-am strecurat în gaura secretă trăgând
pietrele după mine...
~n beciul lui Nicu Senegeac aveam săpată o gaură tainică, în care
încăpeam eu şi Marciuc; pământul escavat îl duceam noaptea pe ogor, unde
proprietarii săpau cartofii. Am făcut deseori exerciţii de intrare în acest
adăpost; patru pietre trase peste gura găurii ne apărau şi ne mascau. Ei, de
data aceasta, după ce-am fost somat, după cum am spus, spaţiul meu de
fugă era extrem de strâns de cercul de securişti. Nu am avut altă scăpare
decât în beciul pregătit din timp. Şi, se înţelege, acest loc în care am săpat
văgăuna proteguitoare şi pentru fratele Vasile Marciuc nu putea fi cunoscut
de nimeni mai bine decât de acest... colocatar. Cert este că Vasile a fost
întrebat de vânătorii de partizani despre calităţile mele, cam aşa: „Pe ce se
bazează Pe auz. Ce aude Bocanc militar, zgomot de maşină, lătrat de
câine! Pe toate acestea le sesizează şi iese după casă, pe deal, extrem de
vigilent, şi le ascultă, le interpretează... Şi mai pe ce Pe miros. Miroase
haina militară la peste douăzeci de metri..."
C.H.: Aşadar beciul era ultima salvare...
Gv.V.: Dacă nu era la mijloc delaţiunea, sigur scăpăm. Căci agenţii
au căutat peste tot şi nu am fost găsit, dar prietenul meu, prins cu o zi
înainte, ştia „garsoniera" mea: „Jos, lângă pământ, la jumătate de metru de
fundul beciului, este gaura unde stă Gavril."
Trebuie să precizez că acest aspect mi-a fost confirmat, după anii de
detenţie, de soţia lui Nicu. Eram în trecere prin piaţa Rădăuţilor, ea era cu
nişte boboci de vânzare. Eu i-am dat douăzeci şi cinci de lei, căci îi ştiam