Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
încât pentru o vorbă cu tâlc, pentru un cântec, ba chiar şi pentru un zâmbet
schiţat cu subînţeles, te aşteptau ancheta şi gratiile. Iată, în Ardeal, undeva,
doi beţivi nelipsiţi de la cârciumă, cum prea mulţi sunt în satele şi târgurile
noastre moştenitoare de slăbiciuni balcanice, într-un miez de noapte
coborau spre casă, cuprinşi prieteneşte, cântând de mama focului, răscolind
toţi câinii. Oamenii, obosiţi de muncile zilnice, erau agasaţi de
comportamentul insuportabil al haidamacilor şi nu ştiau cum să-i
stăpânească. S-a ivit însă un moment: unul dintre ei, Mihai, lipsind de la
cârciumă, a fost strigat de către tovarăşul lui de pahar, oprit în dreptul casei
sale: „Mihai, hai să trăieşti Mihai, măăă!". Vecinii au auzit, ştiau bine ce
timp de prigoană trăia ţara din pricina comuniştilor - era perioada revoluţiei
ungare - şi, speculând momentul, au mers la postul de miliţie din cătun şi
au spus astfel: „Azi noapte, la fereastra cutare, am auzit strigându-se
«Trăiască regele Mihai!»" A fost destul. Vlăjganul a fost ridicat fără nici un
avertisment. Slăbit de alcool, bătut, deşi a încercat să se apere, în cele din
urmă, forţat, a recunoscut: „Da, am strigat «Trăiască regele Mihai!»"
A primit opt ani. Am stat cu el în închisoare, spun adevărul.
C. H.: Nu mă îndoiesc de adevăr. Vin în replică, relatând un caz
similar. Un personaj foarte drag mie este Dumitru Budeanu, un om de un
calm iritabil, care vorbeşte numai în sentinţe sofianice şi ştie o sută de
meserii felurite. Dacă geografic aş fi mai aproape de el (trăieşte la Vlădeni,
loc. Brehuieşti, Botoşani), i-aş trece zilnic pragul şi aş fi gata să mă fac
ucenic în atelierul lui de armurier ori în... fanfara locului peste care e...
staroste, căci, paradoxal, îmi plac viorile şi armele de vânătoare. Nea
Dumitru e cel mai mare armurier de azi din România. Zilnic petrece între
zeci de arme pe care le doftoriceşte şi le face vii. Şurubăieşte, sculptează,
reglează ţevi şi trăgace, citeşte din Biblie şi pufăie din „bombardon", din
basul de alamă. Povestea lui am auzit-o între inofensive arme. Iat-o, o
rescriu aproape cum mi s-a spus, căci are o „regie" frumoasă:
„Am învăţat să cânt de tânăr, eram silitor şi, într-o sâmbătă seară, am
mers la o nuntă şi i-am rugat pe muzicanţi să-mi zică un cântec de cătănie;
le-am dat un bacşiş, mulţumitor. Un nun mare m-a poftit în casă, am stat la
masă şi am plătit după rânduiala cea bună.
După miezul nopţii am pornit spre casă, pe o pantă de deal; în urma
mea am auzit un ropot de paşi, erau în urmă-mi vreo cinci-şase oameni.
Când m-au descoperit, unul din grup a vrut să mă spargă cu furca. Am auzit
ameninţările şi-am luat-o la fugă. Când aproape eram ajuns din urmă, m-am
tupilat după o movilă de nisip de pe marginea şanţului. Unul a strigat: «Lam
pierdut!» Altul, zărindu-mă, a zis: «Uite-l aici!» Am luat un pumn de
nisip şi, rapid, l-am aruncat în ochii urmăritorilor. «Vai, vai, m-au
chiorât!», strigau. Cei care au venit mai din urmă, fricoşi, au zis: «Hai să
fugim, că are pistol cu amortizor!» Am scăpat.
181