Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

114
Constantin Hrehor
greu a fost. Copiii au plecat la şcoală. Unul, cel mare, a plecat cu Ion, de
dimineaţă; nevasta făcea rânduiala la grajd, la oi, pleca şi se întorcea la
amiază.
Ion a sosit seara. A băgat calul în grajd, s-a dus în casă, a mâncat, s-a
urcat pe scară, a stat de vorbă cu mine.
- Te-a văzut cineva
- Nimeni.
- Bun. Mai stai un pic să se înnopteze, să se liniştească lumea şi
mergem. Problema e aranjată. Dar un lucru te rog: Să fii bărbat!
N-am înţeles ce vrea să spună el cu „Să fii bărbat!". M-am gândit că,
stând acolo, va trebui să nu ies, să nu fac zgomot... N-am înţeles nimic, dar
am răspuns:
- Dragă Ioane, nici nu te gândi. Fără grijă! Aveţi toată încrederea în
mine.
L-am asigurat că sunt bărbat. Dar acolo era o altă situaţie.
M-a dus la o casă unde aş fi putut sta douăzeci şi cinci de ani liniştit,
unde puteam face vara plajă sau plimbări la soare prin curte. O casă cu
gospodărie mare, cu două grajduri mari în mijlocul unei livezi unde puteau
ateriza şi avioanele americane. Cât vedeai, tot livadă în jur. Casa, singură în
mijloc, grajdurile împrejmuite cu un gard de doi metri, de lemn gros,
cioplit, prins în stâlpi, deasupra cu acoperiş de şindrilă în două ape. în
curte, sub cerul liber, nu avea cine să te vadă nici din dreapta, nici din
stânga. Din pădure, nici atâta, căci grajdurile erau unul lângă altul. O
situaţie extraordinară: o femeie de treizeci şi doi de ani şi un bărbat de
şaizeci şi opt de ani, grav bolnav. La această situaţie a făcut referire Ion:
„Să fii bărbat"! Eu nu am ştiut. Bun. Dar să vedeţi, se închideau porţile la
doi metri peste zăplazul acela. Nu puteai trece pur şi simplu. Porţile erau
încuiate, zăvorâte. Dar Ion ştia că în acest gard din bârne groase era o
poartă secretă prin care se ieşea în livadă, înăuntru era un cârlig. El ştia o
găurică făcută pentru el de Eugenia Lazăr, prin care se putea băga un băţ. A
venit cu băţul pregătit de
acasă şi, ridicând cârligul, a deschis poarta. Am intrat, am dat cârligul
înapoi. Stăteam uluit. A mers, a bătut la geam. Era noaptea târziu. A ieşit
Eugenia. Eu stăteam deoparte. El: şo-şo-şo, şo-şo... „Am adus omul...
- Hai să vină în casă", încuviinţă Eugenia.
Când am intrat în casă, lumina era aprinsă. S-a uitat la mine şi a
exclamat:
- Cruce sfântă, parcă-i faţa lui Hristos!
N-am să uit niciodată. Ce-a văzut! ~ntr-adevăr aveam o faţă
prelungă, mustăţi, plete şi un pic de barbă.
- Dezbracă-te, omule, îmi porunci - acestea au fost următoarele ei
cuvinte...