Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
de proiecte, autor a mai multe invenţii în domeniul tehnic, toate trecute sub
numele altora, în întreprinderile unde a avut responsabilit ăţi de tehnician
mecanic, e acum un om obosit, copleşit de amintiri, cu o fizionomie de
şoim rănit prin care transpare chipul mamei sale Fevronia, rugătoarea lui
statornică în toţi anii de detenţie. Când era de vreo 50 de ani, Vasile Chiraş
semăna izbitor cu Aurel Vlaicu; mereu tăcut, gânditor, retras, mistuit de un
destin nedrept, acest om, deşi a încercat să reînnoade firul şcolii din care a
fost exmatriculat -înscrierea secretă a fost deconspirată -, nu şi-a atins
idealul. ~n închisoare a fost alături de avocatul Vasile Lazăr, despre care pe
parcursul acestei cărţi amintim. La vremea anchetelor, bătaia, călcarea în
picioare şi umilinţele de tot felul au fost împărţite cu colegul său student
Dumitru Gavrilei din Fundu Moldovei. Suferinţele au fost greu de suportat
cu demnitate. Vasile nu a recunoscut nici o acuza ţie; a combinat stoicismul
cu creştinismul în răbdare. Drept este, mi-a mărturisit mie recent, că a avut
simpatii pentru oamenii munţilor, pentru activitatea lui Sandu şi Jean
Arnăutu, fugari cu alţi inimoşi din Coşna în pădurile noastre.
Dar persecuţiile nu s-au încheiat nici după eliberare, ca în mai toate
cazurile celor izbăviţi de după zăbrele. Chemări la poliţie, declaraţii,
marginalizări; în timpul sărbătorilor legale, obligaţii de serviciu, pază, casa
percheziţionată, albumul cu fotografiile de familie confiscat, suspiciuni etc .
Activităţi în afara pasiunii: în 1954, la fabrica de cherestea Deia-Frumosu,
unde face un ulcer perforat, apoi la Fabrica de mobilă din Câmpulung, până
la vârsta de 60 de ani, când s-a pensionat. Din căsătoria cu Ghenuţa are o
fiică, Lenuţa, profesoară de franceză, activă în cadrul Consulatului maghiar
din Cluj; Lidia, actuala soţie - un model de bunăcuviinţă şi generozitate, au
fost singurele bucurii ale seniorului Vasile Chiraş, ale omului pururi marcat
de zborul său frânt şi de indiferenţa contemporanilor cărora nu le mai plac
„povestirile de război şi despre închisori odioase"... ~n ianuarie 2003, şi-a
încheiat călătoria terestră.
Gv.V.: Drept spuneţi. Pe tinerii de astăzi nu-i interesează aceste
„poveşti"; şi sunt sigur că, peste o generaţie, două, dacă va fi pace în lume,
pe locuitorii acelui timp nu-i va preocupa nimic din ce am trăit noi. Nu vor
şti nici anii când au fost primul şi al doilea război mondial...
C.H.: „Oamenii se definesc după felul cum se pierd" vorba lui Noica,
ori cum vedem în Eclesiast: „Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost
mai înainte. Şi ce va mai fi nu lasă nici o urmă de aducere aminte la cei ce
vor trăi mai târziu". Dar să nu alunecăm în scepticism - îmi amintesc acum
de o carte uriaşă, „Despre eroi şi morminte" de Ernesto Sabato - căci, până
la urma urmei scribii, istoricii, arhivarii, scriitorii trebuie să-şi înfigă inima
în condei, fără să se întrebe dacă generaţiile viitoare le vor cântări în
biblioteci osteneala.
Un alt caz în vecinătatea celui înscris, este domnul ing. dr. Teodor
211