Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
excepţională, îmi era văr, mi-a făcut promisiuni că mă va ajuta în timpul cât
voi sta partizan în munţi, mi-a dat să mănânc, nu ştiam cum să ies din
încurcătură. Aproape că nu era cale să refuz. Dar nici gestul pe care mi l-a
propus nu-l puteam duce la capăt. Mai întâi că presupunea vărsare de
sânge, curmarea unei vieţi şi, după aceea, agenţii din sat îl cunoşteau prea
bine şi s-ar fi făcut o revoltă de neînchipuit. Noi, cei din munţi, aveam o
credinţă a noastră, pe care nu o puteam încălca, chiar şi dacă unele dintre
cărările celor de dinafară nu presupuneau destulă corectitudine. Astfel,
cumpănind bine, mi-am zis: eu nu m-am retras în munţi ca să împuşc
oameni. Chiar dacă era o vină, nu am socotit că eu sunt potrivit să o
pedepsesc. Dumnezeu le are pe toate în grijă, pe toţi şi pe mine. Şi, voi
spune mereu, faţă de mine a avut grijă permanent. M-a scos din mari
încercări şi din moarte. I-am simţit mâna în mii de împrejurări...
Nu ştiam cum să ies din încurcătură. I-am zis lui Traian:
- Bine, vărule, eu am să o fac, dar în nici un caz cu automatul meu;
este ştiut că eu am automat şi se va şti că eu l-am împuşcat pe Toader
Chiraş.
Am încercat acest cuvânt crezând că îl voi face pe Traian să renunţe.
El însă avea o soluţie la îndemână, pe care eu nu am bănuit-o: mi-a spus că
îmi procură o armă civilă.
- Bine, i-am zis surprins, dacă o procuri...
El mi-a zis să vin după o săptămână. Şi am venit, căci aveam nevoie
de alimente. Veneam la el pentru că era un om deosebit, vertical, un
anticomunist sută la sută, era de încredere şi, acum, după propunerea sa,
mai apropiat de mine. Scăpa şi bănuielilor - locuia modest cu nevasta şi
copiii, aproape de casa bătrânei şi locul unde ne găzduia era în afara
primejdiilor.
Noaptea, sosind, am stat în şură, iar dimineaţa mi-a adus mâncare şi
am stat de vorbă. Mi-a zis nemulţumit:
- Să ştii că încă n-am putut face rost de puşcă!" Eu, în sine, m-am
bucurat nespus de mult şi i-am mulţumit în şoaptă lui Dumnezeu că iarăşi
m-a păzit într-o cale bună. A trecut un an de zile şi Traian, la o anumită
vreme, mi-a zis:
- Nu am găsit nici o puşcă civilă şi nici nu mai vreau să apelez la
prea mulţi, ca nu cumva, când va fi să se întâmple ceea ce ţi-am propus faţă
de Toader, să fiu bănuit... Am luat o hotărâre, să fac eu o armă...
- Bine! încearcă!", i-am răspuns eu fără să-l descurajez, între timp,
fraţii Chiraş din munţi au aflat de la mine ce vrea Traian. Ion Chiraş a
cumpănit îndelung, m-a privit oarecum ironic şi a cutezat să mă întrebe
nelămurit:
- Dumneata ce zici că-i de făcut
- De ce mă întrebi, frate Ioane, i-am ripostat. Dacă nu-i împuşcăm
57