Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
apucam, în câmp pustiu, în locuri necunoscute. Setea întrecea foamea,
somnul în picioare, supravegherea severă, injuriile, sufocarea în mediul
aglomerat ne măcinau lent. Şi dincolo de acestea, muţenia, lipsa de
comunicare. Nu ni se permitea nici un cuvânt - mergeam ca animalele
inconştiente spre abator...
Lângă mine erau consătenii Ştefan Moroşan, Iordache Buliga, Anton
Moroşan, Nicolae Moroşan al lui Ştefan, Aurel Teodorovici, Gheorghe
Buliga şi Gheorghe Moloci. Gheorghe Petrovici - Ghiorghieş, ieşind din
coloană, asumându-şi un mare risc, a fugit. La vreo douăzeci de kilometri
de Crasnadon erau minele din Dombas. Coloana noastră înaintând tot pe
jos, a ajuns în lagărul nr. 8 Dombas în septembrie '44; am stat acolo mai
întâi în carantină, vreme de douăzeci de zile. Erau acolo români închişi încă
de după momentul Cotul Donului; unii dezafectau minele închise, al ţii deja
robeau în subterane. Se muncea greu, în condiţii inumane, primitive, pe
genunchi şi pe coate, câte doisprezece, treisprezece ore. ~n brigadă erau
câte o sută de oameni; praful de cărbune, lămpile cu fitil fumigen, de
motorină, ne asfixiau. La o numărătoare de oameni, am auzit că în Dombas
sunt internaţi cam patru mii cinci sute de muncitori. Munceau în trei
schimburi: dimineaţa de la 7 la 14,15, schimbul întâi; de la 14-19, schimbul
al doilea şi de la 19 până la 7, 8 dimineaţa, schimbul dublei nopţi, căci
noapte era şi afară, şi înăuntru. Condiţiile erau mai austere decât în
puşcărie. Dar nu ajungea foamea, frigul, setea şi batjocura, după Crăciunul
lui '45 au urmat şi alte încercări: tifosul şi dizenteria care numai bine s-au
întâlnit cu milioanele de păduchi care mişunau pretutindeni! Şi-aşa
dormeam prost, pe scânduri ciotoroase, fără saltea ori pătură, cu un bulgăre
de cărbune în loc de pernă, ori un ghem de troscot pe care îl socoteam
căpătâi, păduchii ne chinuindu-ne clipă de clipă. Zilnic dintre camarazi luau
drumul veşniciei câte şaptezeci-optzeci. Gardienii lagărului spuneau
dimineaţa: «Prea puţini sunt morţi, toţi trebuie să moară! Nimeni nu trebuie
să scape.»
Am fost şi eu atins de tifos şi am căzut în neştiinţă. Fiind considerat
mort, fără nici o analiză am fost aruncat în magazia cu morţi, într-o aşa-zisă
morgă din apropierea lagărului. Nu ştiu când, am făcut ochii mari şi m-am
văzut gol, dezbrăcat, între nenumăraţi morţi înţepeniţi în diferite poziţii,
răsturnaţi, însilozaţi unul peste altul, înspăimântat de acest apocalips,
neavând nici o haină de nicăieri, am fugit gol în lagăr. M-a văzut un neamţ,
prizonier de la Don, care m-a întrebat dacă sunt român şi m-a introdus în
dormitorul grupului său german; am stat acolo timp de trei zile, dezbrăcat,
o comedie de om! Am intrat apoi în drepturi; din pâinea primit ă am adunat
câteva porţii pe care le-am dat unui camarad în schimbul unei perechi de
izmene nemţeşti, şi o altă porţie, pentru o cămaşă. Acum eram bun de
muncă - eram groparul fraţilor mei, transportam morţii la gropile comune.
17