Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

62
Constantin Hrehor
când bărbatul se va întoarce din pădure ca să-i achite impozitul funciar. Era
o scenă care m-a revoltat. Am pus mâna pe automat, mi-am zvârlit raniţa pe
umăr şi am hotărât să cobor, să le ocolesc locul şi să le ies înainte; să-l
ameninţ pe agent ca să-i dau vaca amărâtei femei. Aşa aveam să zic: „Hai
spre pădure să vă împuşc!", şi după ce le dam o sperietură zdravănă aveam
să-i părăsesc...
C.H.: Până a mai consemna şi alte întâmplări care prin fermecătoarea
Dvs. artă a povestirii ne vor trece prin noi probe de mirare şi... palpitaţie, să
facem un popas necesar într-un cuib de vieţuitori în sihăstrii. Să ne spuneţi
cum era un bordei, ce utilităţi avea.
Gv.V.: ~n bordei intram pe o scăriţă făcută din pământ şi pietre,
rezistentă, să nu se dărâme. Intrarea era la trei-patru metri distanţă de
bordei. Dam la o parte o scoarţă de brad şi intram prin tunel. Bordeiul era
săpat în pământ la o adâncime de doi metri, ca să putem sta şi în picioare,
căci aveam luni întregi de stat acolo, câte patru-cinci luni de iarnă. După
cum se ştie prea bine, aici în Bucovina, în munţi, iarna vine devreme şi
pleacă târziu. Locuinţa noastră avea aceeaşi lăţime ca şi adâncimea, iar
lungimea era de vreo patru metri. Aveam nevoie de spaţiu pentru
depozitarea lemnelor şi a alimentelor. Patul era făcut din nişte bârnişoare
cioplite, pe care le găseam pe la cabane; acestea erau aşezate uşor înclinat
şi rezemate pe ţăruşi bătuţi în pământ. Plita de pe soba mică din interior o
procuram din sat şi primăvara o ascundeam undeva cu târnăcopul, alături
de alte unelte pe care le dezgropam când ne instalam în locuri stabile. Când
ne mutam în altă „chirie", luam cu noi şi lemnăria paturilor, care nu
putrezea câţiva ani. Alteori foloseam pentru dormit cetina pe care o
acopeream cu aşternuturile. Dormeam încălţaţi şi cu pantalonii pe noi, în
cămăşi numai, căci în bordeie era foarte cald. Făceam focul între
douăsprezece şi unu noaptea, atunci găteam şi mâncarea. Ne păstram
mâncarea şi pentru a doua zi, ca să nu facem zilnic focul. Iar când
aprindeam focul trimiteam santinelă afară. Nu ne era frică de securişti, căci
aceştia nu umblau prin pădure, având posturi fixe în jurul comunelor, ci
atenţia noastră sta în permanentă alarmă faţă de agenţii acestora, care erau
oamenii muntelui, vânători, braconieri, paznici de vânătoare, recrutaţi şi
plătiţi bine de Securitate ca să ne descopere. Numai ziua umblau securiştii,
numai noaptea agenţii. Puneam santinelă afară ca să auzim din vreme orice
zgomot suspect. Luam extrem de aspre măsuri de siguranţă. Agenţii,
obişnuiţi cu pădurea, cu pândele la vânat, ştiau locurile tainice unde puteam
fi ascunşi. Când ne procuram lemnele, eram numai ochi şi urechi - luam
bucăţi din arbori trăsniţi, câte o bucată fiecare, ori, dacă lemnul era mai
greu, câte doi la câte o buturugă. Un capăt îl introduceam în bordei şi
celălalt rămânea afară. Ne deplasam departe în pădure, căci în zona
bordeiului, fiind numai lăstăriş, nu se găsea lemn de foc. ~n bordei tăiam cu