Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

270
Constantin Hrehor
- Când ieşi de la lucru la ora patru, aici te opreşti! Nu dai pe acasă!
- Aici mă opresc, domnule colonel, că n-am de ce să mă feresc, sunt
curat...
- Ştim noi cât de curat eşti, răpănosule!
Luam tramvaiul de la serviciu şi mă opream la Securitate, aşa
cheltuindu-mi o lună de zile. Acolo, la un moment dat, când am venit, nu
mai era unul, un colonel, ci doi-trei. Aveau aparatul declanşat, să vorbesc,
iar ei fumau. Am nimerit bine - din plumb, la fum de tutun. De-atâta fum de
tutun m-am îmbolnăvit de plămâni. A trebuit să ies de la fabrica de
acumulatoare. M-am simţit rău, mi s-a găsit o pată pe plămân şi m-am
internat în spital. La spital am stat o lună de zile. Asta au găsit la spital, că
la fabrică ni se făcea des control. Când mi-au găsit pata aceea, ştiam de
unde era. N-a fost nevoie de hidrazidă sau de streptomicină, ci de nişte
vitamine şi de a fi scos din mediul toxic. Din mediul toxic de la fabric ă am
ieşit, dar din mediul intoxicat de tutun - nu!
Până în 1989 am fost continuu terorizat, arestat de nenumărate ori,
umilit, hărţuit, supus şicanelor de tot felul. Cartea de muncă vorbeşte
despre locurile unde am muncit, de locurile prin care am fost pasager,
hăituit. Nu mi se permitea să fac vechime într-o anumită întreprindere, ca
să nu împlinesc cele unsprezece luni prevăzute după care să am dreptul la
concediu, nici să ajung la majorări salariale, determinate de continuitatea în
activitate. De câte ori însă am dejucat şi acest tratament - îmi făceam
lichidarea de pe un şantier şi, în aceeaşi zi, ca să nu pierd continuitatea,
intram în activitate în altul! Sigur, formalităţile cerute la încadrare îmi
făceau probleme, dar s-au găsit mereu oameni inimoşi care m-au înţeles.
Doamnele erau întotdeauna mai sensibile decât bărbaţii. Le spuneam sincer
cine sunt, că nu-s beţiv, că pot munci, că am stigmatul de condamnat
politic. Cum am spus, angajarea presupunea unele formalităţi: protecţia
muncii, fişa medicală. S-a găsit, prin bunăvoinţa unor angajatori, cel puţin
în două locuri de muncă, un compromis salvator - donarea de sânge
justificată printr-un bon care îmi asigura pontajul. Am procedat aşa, aveam
patruzeci şi cinci de kilograme, dar aveam vigoare şi am rezistat...
C.H.: Să nu trecem cu vederea activitatea Dvs. de la fabrica de pâine
din str. Ştefan cel Mare, activitate bruiată de agenţii care vă invidiau că
după cei nouă ani de pâine mucegăită acum mâncaţi pâine caldă...
Gv.V.: Mai întâi să accentuez că, fochist fiind la un spital, coleg cu
un beţiv care venea turmentat la serviciu şi consuma alcool în timpul
programului, eram oricând pus în pericol de a fi spulberat de o eventual ă
explozie a cazanelor. Mecanicul-şef, când colegul zăcea doborât de
băutură, îmi încredinţa mie paza cazanului. Am fost foarte prudent şi
inginerul, care mă preţuia, mi-a eliberat o adeverinţă şi am făcut în baza
aceleia o şcoală de fochişti, timp de şase luni. Bun lucru am făcut, am