Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

22
Constantin Hrehor
„Horia, Cloşca şi Crişan". „Ecepiştii" erau ofiţeri făcuţi în grabă - căpitani
din caporali, maiori din sergenţi, ori colonei din sergenţi... Era între ei un
căpitan - nu-i mai reţin numele, deşi am intrat în conflict cu el - care se
ocupa cu educaţia, cultura şi propaganda şi cultura (de aici „ecepiştii":
E.C.R). De două ori pe săptămână ne adunau într-o sală, pe subofiţeri şi pe
ofiţeri separat. Discursul era axat, se înţelege, pe ajutorul nemaipomenit pe
care l-a primit România din partea sovieticilor şi pe marea prietenie care se
instalase între România şi Uniunea Sovietică.
~ntr-una din zile, căpitanul educator ne-a spus că Uniunea Sovietică
ne-a salvat de la foametea din 1946-1947, după cunoscuta secetă grozavă
care a pârjolit Moldova; am ascultat şi am crezut că explodez. Ştiam foarte
bine care era situaţia în Rusia; am fost acolo şi am văzut cât de prost trăiesc
ruşii. Cunoşteam prea bine că, dacă americanii nu interveneau cu armament
şi alimente, niciodată nu ar fi avut loc evenimentul memorabil de la
Stalingrad.
Auzind aberaţiile căpitanului, eu m-am ridicat - că aveam dreptul la
interogaţie („Cine are de pus o întrebare") şi am zis: „Domnule căpitan",
.... El m-a întrerupt, criticându-mă: „Nu domnule, ci tovarăşe." Mă
conformez şi zic - era obligatorie această formulă roşie - „Dumneavoastră
spuneţi că Uniunea Sovietică ne-a salvat de la foamete... Ce a dat Uniunea
românilor, când nici ostaşilor sovietici nu a avut ce le da, căci, deşi aveau
petrol, au mâncat cartofi din Bucovina; cât au stat aici, în faţa Obcinii Mari,
prizonierii nu au avut altceva în raniţe decât cartofi..." „De unde ştii
dumneata", am fost întrebat. Şi eu am răspuns că ştiam de la compatrioţii
din munţi, că prizonierii asta aveau în sacul de merinde... Dar, în portul
Constanţa apăruseră vapoarele americane, „Vasul muncii" şi vasul
„Victoria". „Victoria" şi „Panama" transportau alimente şi porumb, pentru
Timişoara, spre atelierele CFR, la moara Gaghel, la Herda, la Buzău; îmi
amintesc că am dus şase vagoane la Medgidia. Când, în faţa ofiţerului
propagandist am vorbit, argumentat, despre portul Constan ţa, el m-a
interogat: „Nu s-au făcut descărcări şi la Galaţi" Am răspuns: „întâmplător
şi la Galaţi am fost atunci, dom'le/tovarăşe căpitan; nu am văzut nici un
vapor sovietic. ~n Constanţa am văzut vaporul «Slava», foarte mare, ca
vasele americane, plin cu bumbac. Toţi ne-au luat, numai Uniunea
Sovietică ne-a salvat. Ne-a adus bumbac!... Tovarăşe căpitan", am
continuat eu, „bumbacul adus a fost desc ărcat timp de o lună, o mulţime de
baloturi; în tot atâta timp au fost încărcate cutii cu pânză. Bumbacul era
ţesut în atelierele noastre - colbul era înghiţit de muncitoarele noastre
românce -, iar produsul finit, pânza, s-a întors în Rusia..." Căpitanul m-a
însemnat, replica era prea îndrăzneaţă. ~ntr-o zi m-am întâlnit prin curtea
batalionului, a cazărmii Tiseşti, cu primarul Trotuşului de Tg. Ocna.
Aveam o cravată kaki, croşetată foarte frumos. Era un cadou de la fratele