Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
apelat la o rudă din sat să mă vadă un medic. Casandra Zaremba, o cuscră
a mamei mele - fratele meu era căsătorit cu fiica ei Macrina -, soţia
vechiului primar Grigore Zaremba, avea o anume relaţie cu doctorul Dediu
Petrescu, adus la Suceviţa cu domiciliu forţat. L-a rugat să mă primească
într-o seară, motivând că sunt sărac şi lucrez până târziu şi nu pot veni la
consultaţie decât seara. Am mers la medic, mi-am lăsat automatul sub
verandă. L-am găsit singur, l-am salutat politicos.
- A vorbit doamna Zaremba cu dumneavoastră", zic, „sunt un
muncitor bolnav..."
Mi-a luat tensiunea mai întâi, ca orice medic. M-a privit mirat şi mi-a
zis:
- Domnule, ce-i cu dumneata Dumneata ai tensiunea foarte mică; de
aceea te doare capul, de aceea ameţeşti... Ce mănânci dumneata
- Ca orice muncitor, domnule doctor, ca la pădure, ce avem...
- Ai tensiunea 7 cu 4, de asta ameţeşti..."
I-am mulţumit medicului, m-am scuzat că nu am de unde să-l
plătesc. M-a înţeles şi am plecat la ai mei. Le-am spus rezultatul
consultaţiei şi fiecare dintre noi ne-am dat seama că o singură cauză există:
bobitele de vâsc şi nu altceva. Nu fructele de pădure, frunza de fag,
măcrişul iepurelui, podbalul, mălaiul cucului sau ciupercile de toate
felurile, pe care le consumam de cum se făcea primăvară până la căderea
zăpezii...
Doctorul Dediu Petrescu era printre alte familii aduse aici prin
presiune politică. Mai era aici o familie Cocoş, unii din Giurgiu, unii lucrau
la fabrica de cherestea, locuind în Voievodeasa şi Suceviţa.
Greu mă strecuram în sat, cu multă precauţie. Toate rudele mele erau
vizate. Nu ştiai în ce livadă, după.care poartă, din ce unghi eşti urmărit,
aşteptat. Ne foloseam de diferite semne pentru a evita cursele. Veneam
uneori până la marginea pădurii, la vreo trei sute de metri de casa în care
trebuia să primesc provizii ori ştiri, de cele mai multe ori această casă era
chiar a fratelui Ion. Dacă veneam până a se însera, semnalul de avertizare
era o cămaşă de pânză albă lăsată pe sfoară; dacă era pe sfoară, ne vorbea
despre pericol. Noaptea însă, când nu se vedea acest semnal de la mare
distanţă, mă foloseam de un mărăcine lung pe care, dacă îl găseam într-un
anumit loc, în gardul din fundul livezii, nu intram; când acesta era culcat
jos, ne da ştire că nu suntem în pericol. Semnul acesta era pus de
ospitalierii noştri noaptea, căci ziua putea ori să dispară, ori să fie mutat la
întâmplare în locuri aiurea, ceea ce ne-ar fi derutat, între indicatoarele din
teren, preţioase erau urmele cerbilor, mistreţilor ori pânzele de păianjen.
Eram atât de atenţi, încât ştiam locul acestora în orice potecă. Nu rupeam
niciodată pânzele de păianjen, le ocoleam şi, când nu erau la locul lor, ne
puneau în gardă vigilenţa. Nu puteam supravieţui atâţia ani în sihăstriile
41