Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

72
Constantin Hrehor
păr. în fiecare boabă era la fel. Curios, nu în primăvara următoare am
descoperit roiuri de muşte mari care aterizau pe nervurile frunzei ude; după
ce le înţepau, îşi lăsau ouăle. Acolo, pe locul înţepăturii, creşteau
tuberculele. Am urmărit să văd ce se întâmplă toamna, înainte de a cădea
frunzele, slabe, fără sevă, anumite bobite mai galbene cădeau întâi. Peste
ele, frunzele căzute le protejau de zăpadă. Primăvara, la soare arzător,
viermii deveneau muşte zburătoare. Interesant e că nu din toate milioanele
de boabe ieşeau muşte. De ce Pentru că în păduri sunt nenumărate vietăţi
care mişună noapte de noapte. Mai ales şoarecii, tot atâţia în pădure câţi
oamenii pe pământ. Dacă îi auzi, nu mai ai hodină... Au mulţi duşmani,
bieţii, şi ziua şi noaptea, dar ei nu fac curse lungi, nu au colonia departe, ci
în scorburi calde, de iască, uscate. Sunt câte patruzeci-cincizeci într-o
colonie; aceştia consumau o mare cantitate din boabele despre care vorbim.
Altele erau sparte şi golite de păsări, altele dispăreau în locuri umezi, în
gropiţe, în urmele animalelor.
Nu voi uita să spun că între semnalele cele mai bune din natură de
care ne foloseam în chip deosebit, erau lătrăturile câinilor. Ştiam, eram atât
de atent, deosebeam atât de bine nuanţele, încât sigur eram când oamenii
buni, comuni, ori securiştii intrau pe uliţe sau în curţile gospodarilor.
Cunoşteam după lătrat, în puterea beznei, la care casă latră, ai cui câini
latră. Când pătrundeau străinii, lătratul era nervos, enervant, pentru că un
câine deranjat de o umbră ciudată îi alarma şi pe ceilalţi vecini; se făcea o
hărmălaie asurzitoare de-a lungul şi de-a latul satului. Spuneam: la casa lui
Ioniţă latră, la casa lui Avram, cumnatul, şi ştiam că nu greşesc, că acolo la
gazdele noastre sunt instalate străji.
Intram cu mai puţină grijă la casele unde nu erau câini, dar nici acolo
nu era siguranţă deplină, îmi amintesc de văduva Margareta Cazacu a lui
Neculai, o bătrână singură, foarte săracă. Ea a avut un fecior, Vasile,
partizan în grupul fratelui meu Ionică Vatamaniuc, arestat şi dispărut pentru
totdeauna, nimeni nu ştie unde. Era acolo o casă amărâtă, nebănuită că ar
primi un partizan. Când eram în crize extreme mă abăteam aici; stăm într-o
şură spartă, vedeam stelele prin acoperiş ca la observatorul astronomic, dar
când ploua nu prea aveam unde mă ascunde, într-o noapte m-am oprit acolo
cu speranţa că dimineaţa bătrâna va ieşi în curte şi-mi va aduce ceva de
mâncare sau va fugi până la mama mea care nu locuia departe, la factorul
poştal, de la care să-mi aducă lapte, cartofi şi fasole. Şi cum stăm aşa lipit
de colţul grajdului, după aproape o oră de aşteptări - căci nu mă grăbeam,
aveam timp, eram pornit pentru mulţi ani! - spre miezul nopţii aud clanţa de
la poartă. Am tresărit, am pus mâna pe automat gata să-i trag siguranţa. Era
mătuşa, săraca. Am stat de vorbă. Venea de la preotul din sat unde a
scărmănat lâna şi unde mai mergea la lucru, bucurându-se de înţelegerea şi
mila păstorului. M-a chemat în casă. Am intrat căci nu era lumina aprinsă;