Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

16
Constantin Hrehor
Grigore Ilisei, „Divanuri duminicale", emoţionante confesiuni în aceeaşi
linie vom găsi rostite de către Alexandru Zub.
Gv.V.: Lagărele, deportările, infernul comunist sunt plăgi care nu pot
fi uitate. Care nu trebuie uitate. E minunat că despre toate acestea apar
astăzi cărţi; păcat că mii de osândiţi nu mai sunt în viaţă să povestească,
să-şi vadă viaţa trecută prin tipar întru neuitare!
C.H.: De câţiva ani buni, de vreo douăzeci, în preajma mea am un
om, de-o simplitate ţărănească şi de un farmec ales, precum rostitorii de
proverbe şi cimilituri de odinioară. Se numeşte Toader Clipa - Donuţă.
Spovedania lui se aseamănă cu cele relatate de profesorul Ciopraga.
Toader Clipa - Donuţă, un octogenar cu nici un fir de păr alb pe
creştet, vioi, cu o casă durată între lunci şi ogoare, cu staulul inimii plin de
amintiri pe care le povesteşte cu un fel de veselie copilărească de parcă nu
ar fi drame, s-a născut în 13 august 1922 în „satul pâinii" Grăniceşti,
Suceava. La 20 de ani, în plin război mondial, se numără între soldaţii din
unitatea 8 Vânători Cernăuţi; în timp ce era acasă, într-o scurtă permisie,
tobele au anunţat pe uliţe mobilizarea. S-au format coloanele şi, pe jos,
trupele au ajuns în Ucraina; în acest timp, companii româno-germane se
întorceau de la Cotul Donului. A urmat o întoarcere în ţară, un cantonament
în zona Fălticeni - Neamţ. Aici au avut lor confruntări cu sovieticii
care au urmărit îndeaproape trupele retrase. La scurt timp a urmat alianţa
de la 23 august 1944. Toader Clipa - Donuţă relatează: „~n 24 august eram
la Mărăşeşti, aici ni s-a ordonat să nu deschidem foc căci sovieticii ne sunt
aliaţi; dinspre ruşi însă s-au auzit câteva focuri care nu au făcut victime.
Dacă acesta a fost ordinul, până la Roman, unde am fost cantonaţi, cu
promisiunea că vom ajunge liberi acasă, am străbătut drumul fără
echipament militar, fără arme. ~n 25 august, sovieticii ne-au încolonat şi
ne-au dus pe jos la Târgu Frumos - aici nu mai era comandament, ci lagăr.
Calvarul începuse. După 24 de ore am făcut un nou popas în Făleşti -
Basarabia, apoi în Bălţi. La Bălţi era un lagăr înfricoşător populat de vreo
douăzeci şi cinci de mii de prizonieri. Când se făcea numărătoarea acestora
la anumite intervale, dacă cineva lipsea, era înlocuit cu oricine, la
întâmplare, dintre civili, copilandri, tineri ori vârstnici. Se întâmpla c ă unii
evadau din coloană, în mers, ori alţii, bătrâni, bolnavi, epuizaţi nu mai
puteau ţine pasul cu rigorile. Când eram în lagărul din Bălţi, au trecut
câteva avioane care au bombardat oraşul şi lagărul, cu scopul de a sparge
gardul pentru a scăpa măcar o parte dintre cei internaţi; nu ştiu cui au
aparţinut avioanele şi de cine au fost trimise; se spunea că ar fi fost
nemţeşti. Imediat au sosit trenurile, cu vagoane de marfă, înghesuiţi, câte o
sută ori mai mulţi, sub comanda unuia mai isteţ dintre noi, de regulă
cunoscător de puţină limbă rusească, am ajuns în oraşul Crasnadon. Am
călătorit vreo patru zile; când trebuia alimentată locomotiva, stăm pe unde