Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
C.H.: Acum, după ce Bucovina rămânea în urmă, cu toate amintirile
plutind peste munţii care nu v-au trădat niciodată, intraţi, trecând prin
Porţile de Fier, într-o altă lume, într-o altă experienţă.
Gv.V.: Nu aveam de ales, ştiam că crucea nu mi-a căzut de pe umeri
odată cu părăsirea închisorilor. Mi-am păstrat deviza: „Munceşte ca să
trăieşti." Am studiat terenul, eram pe un şantier care nu îmi procura
siguranţă - între dormitor şi locul de muncă erau vreo doi kilometri pe care,
mai ales după ce ieşeam din schimbul de noapte, parcurgându-i pe jos, pe
Gura Văii, mă expuneam riscurilor mari. Puteam dispărea oricând în
Dunăre şi poate cineva, dacă mai avea ce, mă pescuia în Marea Neagră.
După un an am plecat lângă Craiova, în comuna Işalniţa. Aici se făceau
plăci mari de beton, prefabricate pentru blocuri, grinzi pentru poduri,
diverse piese. Era o muncă grea, dar nu m-am temut niciodată de muncă Şi
amintesc aici că prin aceste încercări am trecut avându-l alături şi pe un
prieten de-al meu, Radu Popescu, fiul doctorului Popescu, cel care a căzut
cu avionul în ultima zi de rezistenţă împotriva comuniştilor, în 1944. Radu
locuia pe strada Mesteacănului, nr. 6, în Craiova, lângă parcul Bibescu, era
deţinut politic şi m-a primit la el. Descărcam împreună vagoanele cu nisip
şi pietriş care veneau noapte de noapte; eram vreo zece inşi la descărcat.
Venea Marşhruta şi şeful de şantier striga la noi: „Echipa de descărcare, a
venit Marşhruta!". Vagoanele de câte patruzeci de tone, din fier masiv, se
opreau înainte şi noi intram în acţiune câte doi la un vagon. Lopeţile
trebuiau să umble în mare viteză, trebuia să curăţăm bine vagoanele, ca să
se închidă bine obloanele, ca nu cumva, rămânând pietriş pe ramă, să curgă,
la o nouă încărcare, pe linia ferată. Apoi trăgeam movila ca să lăsăm libere
roţile şi aceasta o făceam de fiecare dată până a fi numerotate vagoanele şi
trimise după un nou transport. Am stat aici câteva luni, până ce am fost
descoperit şi din nou pus pe lista morţii.
Cum a fost într-o noapte, şeful de echipă porunci: „Studenţii - căci
aşa ne zicea el ironic mie şi lui Radu - nu merg acum împreună la vagonul
X, ci unul la acela şi celălalt la altul". Gata, mi-am zis, Doamne, să nu mă
laşi!; ştiam că mi se vroia sfârşitul. Am descărcat un vagon; când
deschideam obloanele, le propteam în câte o coadă de lopată scurtă şi
stăteau aşa ca aripile de cloşcă atunci când îşi primeşte puii. Aşa procedam
când curăţăm vagoanele; după ce operaţiunea era gata, coada lopeţii era
înlăturată şi oblonul cădea liber, iar noi trăgeam zăvoarele. Era noaptea,
rece, mi-am luat pufoaica şi am început să îndepărtez nisipul de lângă linie.
Mi s-a poruncit: „Bagă-te în vagon şi fă curăţenie acolo, ca să închidem
oblonul". Criminalul stătea în spatele meu cu lopata în mână, nu bănuiam
ce va face. Stăteam întins pe burtă pe grămada cu nisip şi curăţăm acolo. El
atunci a lovit cu lopata propteaua şi, ca într-o cursă de prins şoareci,
263